După episodul cu clipsul de păr, Sonia a rămas la cină.

Pe masă au apărut două porții proaspăt comandate.

Pentru ea: supă și paste cu fructe de mare.

Pentru mine, Luca a indicat bucătăria.

— A mai rămas orez de dimineață. Îl încălzești.

Sonia avea în mână un pahar de cafea cu gheață.

Luca i l-a luat.

— Ai stomacul sensibil. Nu mai bea rece.

Ea a zâmbit.

— Doar puțin.

— Nu.

Am rămas în ușă.

Cu un an înainte, îmi spusese exact aceleași cuvinte când avusesem gastrită.

Când m-a observat, Luca a întrebat:

— Te-ai trezit?

— Da.

— Încă te doare?

— Da.

A dat din cap.

— Atunci ia-ți medicamentele.

Sonia a spus:

— Poate să mănânce din supa mea.

Luca a intervenit imediat:

— Nu, Giulia are menstruație, nu-i face bine.

Am rămas aproape impresionată.

Își amintea ce nu trebuia să mănânc.

Își amintea și ce nu trebuia să bea Sonia.

Dar grija lui devenise un serviciu împărțit inegal.

Când Sonia a vrut să plece, afară ploua.

Luca a luat cheile mașinii.

— Te duc.

Am întrebat:

— Eu am stat toată după-amiaza cu dureri. Nu rămâi cu mine?

S-a uitat iritat.

— Tu ești acasă. Ea are piciorul rănit.

Sonia a ridicat mâna.

— Pot lua un Bolt.

— Nu.

Luca și-a pus geaca.

— O duc eu.

Apoi m-a privit.

— Bea apă caldă. Mă întorc repede.

A revenit aproape de ora zece.

M-a îmbrățișat pe la spate.

— Mai doare?

— Mai puțin.

— Sofia… Sonia este la început. Are nevoie de ajutor. Tu ești mult mai matură. De aceea cu tine pot fi liniștit.

M-am întors.

— Are douăzeci și șase de ani.

— Știu.

— Eu am douăzeci și nouă.

A râs.

— Nu spune nimeni că ești bătrână.

— Doar că eu trebuie să mă descurc singură fiindcă sunt „matură”.

Luca m-a strâns în brațe.

— Exact. Știu că înțelegi.

N-am răspuns.

În baie, dușul era iar jos.

L-am împins în sus.

Sâmbătă aveam bilete la o expoziție de fotografie pe care o așteptam de două săptămâni.

În parcare a sunat Sonia.

Avea probleme cu o ofertă pentru un client.

— Este chiar în drum, a spus Luca. Zece minute.

Am acceptat.

La cafenea, Sonia avea deja trei băuturi.

I-a împins lui Luca cafeaua exact cum îi plăcea.

Apoi mi-a dat mie un latte cu cocos.

— Pentru dumneavoastră.

Am privit paharul.

— Sunt alergică la cocos.

A înlemnit.

— Nu știam.

Luca a râs.

— N-avea de unde să știe. Nu te uita așa la ea.

— Doar i-am spus că sunt alergică.

— Bine, nu tensiona atmosfera.

Sonia a lăsat ochii în jos.

— Pot cumpăra altceva.

Luca i-a atins mâna.

— Nu trebuie. Giulia oricum nu prea bea cafea.

M-am uitat la el.

În fiecare dimineață beam latte.

El îmi cumpărase chiar o cafetieră anul trecut.

M-am întrebat dacă uitase.

Apoi am realizat că nu conta.

În clipa aceea, protejarea Soniei era mai importantă decât adevărul.

Zece minute s-au făcut douăzeci.

Apoi treizeci.

La patruzeci de minute am pierdut intervalul de acces la expoziție.

Când Luca s-a ridicat în sfârșit, a spus:

— Hai.

— Nu mai putem intra.

— Cum adică?

— Aveam interval fix.

A oftat.

— Mergem săptămâna viitoare. E doar o expoziție.

Sonia a intervenit:

— Îmi pare foarte rău.

Eu încă nu răspunsesem când Luca a spus:

— Giulia nu se supără pentru așa ceva.

Atunci am înțeles cât de des răspundea în locul meu.

Decidea ce era important pentru mine.

Decidea ce trebuia să iert.

Și decidea că orice nemulțumire era prea mică pentru a conta.

Înainte să plecăm, Sonia și-a lovit fruntea cu palma.

— Luca, termosul meu galben cu ursuleț a rămas tot la voi?

Am înghețat.

Termosul acela apăruse în bucătăria noastră cu o lună înainte.

Întrebasem.

Luca spusese:

— L-am primit la un eveniment de firmă.

Sonia a râs.

— Data trecută am uitat complet să-l iau.

M-am uitat la Luca.

— Data trecută când?

— Când a adus niște documente.

— Care dată?

S-a încruntat.

— Giulia, este un termos. Chiar trebuie interogatoriu?

N-am răspuns.

A doua zi am făcut curat în baie.

În dulap am găsit o cutie de lentile de contact zilnice.

Deschisă.

Lipsea mai mult de jumătate.

Dioptrie: minus cinci.

Eu aveam minus doi.

Luca nu purta lentile.

Am pus cutia chiar în față.

Seara, când a deschis dulapul, mâna i s-a oprit.

— Ale cui sunt?

— Nu sunt ale tale?

I-am arătat dioptria.

A tăcut două secunde.

— Probabil Sonia le-a uitat.

— Când?

— Când a venit cu documente.

— Și-a schimbat lentilele în baia noastră în timp ce aducea hârtii?

A trântit dulapul.

— Giulia, în ultima vreme ai devenit imposibilă. Întrebi despre orice.

Am dat din cap.

— Bine.

A clipit.

Se aștepta la ceartă.

Nu i-am oferit-o.

M-a luat în brațe.

— Așa te vreau.

Am rămas rigidă.

Pentru prima dată, „așa te vreau” nu mi s-a părut tandru.

Semăna cu recompensa oferită unui om care, în sfârșit, nu mai pune întrebări.

Luni i-am spus:

— Vineri plec la Cluj pentru un training.

— Dormi acolo?

— Da. Mă întorc sâmbătă seara.

A început să întrebe.

Ora trenului.

Ora sosirii.

Unde stau.

Când mă întorc.

De obicei nu era atât de interesat de deplasările mele.

Trainingul exista.

Doar că se termina vineri după-amiază.

Nu trebuia să rămân peste noapte.

Pentru prima dată în cinci ani l-am mințit.

Nu ca să-l trădez.

Ci ca să aflu dacă eu eram cea trădată.

Vineri am plecat cu valiza.

Luca m-a sărutat pe frunte.

— Drum bun.

Când s-a închis liftul, l-am văzut scoțând telefonul și tastând foarte repede.

La ora cinci trainingul se terminase.

Colegele au propus să rămân la cină.

Am refuzat.

Am luat primul tren spre București.

La 20:40 eram în fața apartamentului.

Am stat câteva secunde cu mâna pe clanță.

Îmi doream să deschid și să găsesc casa goală.

Voiam să-mi fie rușine de suspiciuni.

Să-i cer scuze lui Luca.

Să-mi spun că lăsasem câteva obiecte să-mi distrugă încrederea.

Am deschis.

Pantofii bej ai Soniei erau lângă intrare.

Papucii gri dispăruseră din sertar.

Cămașa lui Luca era aruncată lângă canapea.

Pe brațul fotoliului erau niște ciorapi negri.

Am mers mai departe.

Podeaua băii era udă.

Prosopul meu era mototolit lângă chiuvetă.

Cutia de lentile stătea sub oglindă.

Și para de duș…

Era jos.

Exact în poziția aceea care mă obliga pe mine să-mi cobor capul.

Am rămas în baie.

Apoi am auzit vocea Soniei din dormitor.

— Dușul tău este prea înalt. De fiecare dată trebuie să mă întind.

Luca a râs.

— Doar l-am coborât pentru tine.

— Da, dar trebuie să-l pui la loc înainte să vină Giulia.

— Știu.

Sonia a râs.

— Nu ți-e frică să nu observe?

Luca a răspuns:

— Ce să observe?

O pauză.

Apoi a râs iar.

— I-am spus că se slăbește șurubul și m-a crezut.

Am simțit ceva rece în piept.

Sonia a întrebat:

— Și dacă află?

— O liniștesc.

Vocea lui Luca a fost relaxată.

— Giulia se înduplecă repede. După cinci ani o cunosc.

Atunci am înțeles partea cea mai urâtă.

Nu mă mințise fiindcă intrase în panică.

Nu inventase scuze pe loc.

Știa exact ce făcea.

Și o făcea fiindcă era convins că eu voi rămâne.

Am deschis ușa dormitorului.

Sonia era în patul nostru.

Luca purta doar pantalonii.

Amândoi au încremenit.

— Giulia?

Prima lui întrebare:

— Nu trebuia să vii mâine?

Am râs.

Prima dată când mă întorsesem devreme din cauza durerilor mă întrebase același lucru.

De ce ai venit?

Ca și cum problema nu era ce făcea el.

Problema era că eu nu respectasem programul în care trebuia să fiu absentă.

— De cât timp?

Luca s-a apropiat.

— Calmează-te.

— De cât timp?

Sonia și-a tras pătura.

— Două luni.

Luca s-a întors furios.

— Sonia!

M-am uitat la el.

Trei luni de conviețuire.

Două luni de aventură.

Două treimi din timpul în care credeam că ne construim casa, altă femeie intrase și ieșise din ea.

M-am dus la dulap și am deschis valiza cu care tocmai mă întorsesem.

— Giulia, stai.

— Nu.

— N-am vrut să ajungă aici.

— Dar a ajuns.

— Nu m-am gândit niciodată să ne despărțim.

M-am întors.

— Crezi că asta mă face să mă simt mai bine?

A tăcut.

Am început să pun haine.

Luca mi-a blocat drumul.

— Cinci ani. Arunci cinci ani pentru o greșeală?

— O greșeală de două luni?

— Giulia…

— De câte ori ai coborât dușul pentru ea?

Tăcere.

— De câte ori m-ai privit cum îl ridic și mi-ai spus că șurubul este slăbit?

A coborât capul.

— De câte ori a dormit aici?

Nimic.

Am tras fermoarul.

— Asta nu este o greșeală. Este o rutină.

A întins mâna.

— Nu mă atinge.

S-a oprit.

Am tras valiza spre ușă.

În spatele meu, Luca a spus rece:

— Dacă pleci acum, să nu regreți.

M-am întors.

— Singurul lucru pe care îl regret este că m-am convins atât de mult timp că problema eram eu.

Am plecat.

M-am dus la prietena mea Claudia.

Când i-am spus:

— Luca mă înșală.

Nu m-a întrebat ce făcusem eu.

Nu mi-a spus să mă calmez.

A spus:

— Vrei să vorbești sau vrei să dormi?

Am început să plâng.

A doua zi am venit cu o firmă de mutări.

Luca era acasă.

Când a văzut cutiile, s-a albit.

— Chiar pleci?

— Da.

— Am șters amprenta Soniei.

N-am răspuns.

— Nu mai vine aici.

Am pus cărți într-o cutie.

— Am terminat tot cu ea.

— Este problema ta.

— Giulia, voi repara.

M-am uitat spre el.

— Ce?

— Relația noastră.

— Nu poți șterge două luni cum ai șters o amprentă din yală.

A început să plângă.

— Am greșit.

— Știu.

— Atunci dă-mi o șansă.

— Nu.

Trei zile mai târziu mi-a trimis o fotografie.

Bara veche de duș fusese demontată.

Montase una nouă, în poziția cea mai înaltă.

Mesaj:

„Nu o va mai coborî nimeni.”

Am șters fotografia.

M-a sunat.

— Ai văzut?

— Da.

— Am schimbat-o.

— Luca, dușul nu era problema.

Tăcere.

— Încrederea mea era problema. Și pe aceea n-o repari cu o bară nouă.

Am închis.

O săptămână mai târziu, Sonia a venit la biroul meu.

Avea ochii umflați.

— Vreau să vorbim.

— Despre ce?

— Luca m-a mutat de pe proiect. Cred că o să-mi dau demisia.

— Este între voi.

Am vrut să plec.

— Ce ai tu și eu nu am?

M-am oprit.

— Nu știu.

— El avea grijă de mine. Îmi amintea de stomac, mă conducea acasă, cobora dușul pentru mine…

Am privit-o.

— Poate te-a plăcut.

Sonia a rămas surprinsă.

— Dar faptul că te-a plăcut nu îi dădea dreptul să mă mintă.

A început să plângă.

— Acum spune că eu sunt de vină. Că dacă eu nu insistam, nu se întâmpla.

— Și îl crezi?

A tăcut.

— Luca este adult. Știa că are o iubită.

Am trecut pe lângă ea.

Sonia a spus:

— Știi ce spunea despre tine?

M-am oprit.

— Că ești ușor de împăcat.

Am întors capul.

— Mai spunea că nu-i verifici telefonul, că nu-ți place să vă spălați rufele în public și că, oricât te-ar răni, nu o să ai curajul să pleci.

M-am uitat la ea.

Ultima piesă.

Nu doar că știa că voi fi rănită.

Se baza pe asta.

Se baza și mai mult pe faptul că voi ierta.

În acel moment Luca a intrat în recepție.

— Sonia! Ce cauți aici?

Ea s-a întors spre el.

— Ți-e frică să nu-i spun ce spuneai?

— Termină.

— Când erai în pat cu mine nu spuneai că Giulia este dragostea vieții tale!

Luca s-a întors imediat spre mine.

— Giulia, nu crede tot.

Am întrebat:

— Ce este fals?

A tăcut.

— N-ai spus că mă liniștești ușor?

Tăcere.

— N-ai spus că nu voi pleca?

Și-a coborât privirea.

Am dat din cap.

— Atunci asta este.

A ridicat capul.

— Ce?

— Nu m-ai pierdut din cauza Soniei.

Luca a rămas nemișcat.

— M-ai pierdut fiindcă ai transformat încrederea mea într-o garanție că poți face orice.

Ochii i s-au umplut.

— Îmi pare rău.

— Știu.

Am mers spre lift.

— Dar nu mă întorc.

O lună mai târziu, expoziția pe care o ratasem a avut o nouă serie de bilete.

Claudia mi-a trimis mesaj:

„Mergem?”

Am răspuns imediat:

„Da.”

La intrare l-am văzut pe Luca.

Ținea două bilete.

— Voiam să repar ziua pe care ți-am stricat-o.

Am privit biletele.

Cu o lună înainte spusese:

„Este doar o expoziție.”

— Am deja bilet.

S-a uitat la Claudia.

— Pot veni cu voi?

— Nu.

— Giulia…

— Eu vreau să văd expoziția.

Am spus calm.

— Nu vreau s-o văd cu tine.

Am trecut de control.

Una dintre seriile de fotografii se numea Acasă.

Un pahar pe chiuvetă.

Papuci la intrare.

O geacă lăsată pe canapea.

Două periuțe de dinți.

Și o fotografie cu o baie simplă.

M-am oprit în fața ei.

Din spate am auzit:

— Giulia.

Luca intrase cu alt bilet.

Am închis ochii o secundă.

— Ți-am spus că nu vreau să mergem împreună.

— Știu. Nu o să te urmăresc. Vreau doar să spun ceva.

M-am întors.

— Spune.

S-a uitat la fotografia băii.

— Știam că observi dușul.

Am rămas tăcută.

— De fiecare dată când îl ridicai, eu știam că tocmai te mințisem.

— Ai fi putut să te oprești.

— Știu.

— Și n-ai făcut-o.

— Nu.

A respirat adânc.

— Acum înțeleg ce am făcut.

— Pentru că m-ai pierdut.

— Da.

Am dat din cap.

— Faptul că ai înțeles nu mă obligă să mă întorc.

Luca a privit podeaua.

Apoi a întrebat:

— Ai pe altcineva?

Am râs.

— Nu.

În ochii lui a apărut speranță.

— Atunci poate…

— Nu am nevoie de un alt bărbat ca să justific faptul că nu te mai vreau.

Speranța a dispărut.

— Te părăsesc fiindcă în relația cu tine nu mai aveam respect, nu pentru că am găsit un înlocuitor.

Am plecat.

De data aceasta nu m-a urmat.

Când am predat apartamentul vechi proprietarului, eu și Luca a trebuit să venim amândoi.

Era aproape gol.

Proprietarul a intrat în baie.

— Bara asta nouă de duș rămâne sau vreți s-o luați?

Luca s-a uitat la mine.

— Am pus-o la înălțimea ta.

Am privit reflexia lui în oglindă.

— Dar înainte ai coborât-o.

Ochii i s-au înroșit.

— Știu.

— Pe trenul din seara în care m-am întors de la Cluj, știi ce gândeam?

A clătinat capul.

— Că dacă ajung acasă și nu găsesc nimic, îți cer scuze.

Luca a ridicat brusc capul.

— Giulia…

— Eram pregătită să-mi cer scuze că nu am avut încredere în tine.

I-au dat lacrimile.

— Dacă mă opream în ziua aceea?

Am privit dușul.

— Dar nu te-ai oprit.

Am semnat procesul-verbal.

Proprietarul a întrebat din nou:

— Cine ia bara?

— Puteți s-o demontați.

Luca a spus:

— O iau eu.

N-am întrebat de ce.

Am plecat.

Pe hol m-a strigat:

— O să te aștept.

Nu m-am întors.

— Nu aștepta.

A rămas tăcut.

— Eu nu am nevoie de un bărbat care mă așteaptă după ce mă trădează.

Am apăsat butonul liftului.

— Am nevoie de unul care nu mă trădează de la început.

Șase luni mai târziu m-am mutat într-un apartament nou, tot în București.

Mai mic.

Mai luminos.

Cu un balcon îngust și copaci în fața ferestrei.

Mi-am ales singură canapeaua.

Perdelele.

Cănile.

Papucii de casă.

Nu mai exista niciun obiect al cărui proprietar trebuia să-l ghicesc.

În ziua în care instalatorul a montat dușul, m-a întrebat:

— La ce înălțime îl punem?

Am intrat în cadă.

— Am un metru șaptezeci și trei. Puneți-l cât să-mi fie comod.

— Mai locuiește cineva aici? Pot să-l las la mijloc.

Am zâmbit.

— Nu. Puneți-l pentru mine.

A reglat bara.

Am pornit apa.

Jetul îmi cădea exact pe umeri.

Nu trebuia să mă aplec.

Nu trebuia să mă ridic pe vârfuri.

Mi-am amintit prima zi în apartamentul vechi, când Luca îmi spusese:

„Normal că îl montez pentru tine.”

Apoi el fusese persoana care îl coborâse iar și iar pentru alta.

Un an mai târziu l-am întâlnit întâmplător în Gara de Nord.

Părea mai slab.

— Giulia.

— Bună.

S-a uitat la valiză.

— Pleci undeva?

— Brașov. De serviciu.

— Cum ești?

— Foarte bine.

A ezitat.

— Și fără mine?

Altădată aș fi îndulcit răspunsul.

De data aceasta am spus simplu:

— Da. Și fără tine.

A coborât privirea.

— Mă bucur.

S-a auzit anunțul trenului meu.

Am plecat.

În seara aceea, când m-am întors acasă, am pus valiza lângă ușă.

În dulap erau doar papucii mei.

În bucătărie erau cănile mele.

În baie nu exista nicio cutie de lentile străine.

Niciun clips de păr.

Niciun obiect care să mă facă să mă întreb cine intrase în dormitorul meu.

Am făcut un ceai.

Am pus muzică.

Apoi am intrat sub duș.

Bara era exact unde o lăsasem.

Nici mai sus.

Nici mai jos.

Am lăsat apa caldă să-mi curgă pe umeri și am zâmbit.

Mult timp crezusem că iubirea înseamnă să fii tolerantă.

Să nu întrebi prea mult.

Să nu transformi fiecare neplăcere într-o ceartă.

Dar o casă nu ar trebui să fie locul în care trebuie să-ți cobori permanent capul ca să te potrivești în viața altcuiva.

Dușul nu cobora singur. Luca îl cobora pentru altă femeie, apoi mă făcea pe mine să cred că problema era în mintea mea.

Am oprit apa.

Mi-am pus prosopul pe umeri.

Și am ieșit din baie în apartamentul meu.

De data aceasta, fiecare lucru era la înălțimea la care îl alesesem eu. Inclusiv viața mea.

Am petrecut săptămâni întregi crezând că un obiect din baie se defectează. În realitate, para de duș nu coborâse niciodată singură. Luca o cobora de fiecare dată pentru o femeie cu aproape douăzeci de centimetri mai scundă decât mine, apoi o ridica înainte să ajung acasă și îmi spunea că îmi imaginez lucruri.