„Cine îmi aduce în fiecare dimineață lemne de foc la ușă?” – am întrebat uimită când am descoperit din nou, chiar lângă intrare, o grămadă de lemne proaspăt tăiate și aranjate cu grijă. Se întâmpla deja de șapte zile la rând. Nu cerusem ajutor nimănui și totuși, în fiecare dimineață, mă aștepta o nouă surpriză. Eram convinsă că fiul meu venea pe ascuns să mă ajute. Nu aveam însă idee cât de mult mă înșelam.
Mă numesc Paraschiva, am 72 de ani și locuiesc singură într-o casă veche, aflată la marginea unui sat din România. Soțul meu, Niculae, a murit în urmă cu doi ani. Am fost căsătoriți timp de patruzeci și opt de ani. Aproape toată viața am făcut totul împreună, iar după plecarea lui, zilele au devenit mult mai grele.
Cel mai mult simt singurătatea în timpul iernii. Nu din cauza zăpezii sau a frigului, ci pentru că diminețile sunt atât de tăcute. Înainte, Niculae stătea lângă mine când aprindeam soba. Beam cafeaua împreună, povesteam despre lucrurile pe care le aveam de făcut și uneori râdeam din motive pe care astăzi nici nu mi le mai amintesc. Acum, la masa din bucătărie, un singur scaun mai este ocupat.
Avem un fiu, Dragoș, în vârstă de 44 de ani. Locuiește și muncește într-un alt județ, așa că nu poate veni acasă atât de des pe cât ne-am dori. Cu toate acestea, este un băiat grijuliu. Mă sună aproape în fiecare seară, îmi trimite bani pentru medicamente și se asigură mereu că am suficient lemn pentru încălzire.
Problema era că, odată cu trecerea anilor, îmi devenea tot mai greu să car singură lemnele din șopron până în casă. Fiul meu îmi spusese de mai multe ori că ar putea găsi pe cineva care să mă ajute, dar eu îl linișteam de fiecare dată, spunându-i că încă mă descurc.
În prima zi a lunii decembrie s-a întâmplat ceva neobișnuit.
În acea dimineață am deschis ușa ca să merg după lemne și am rămas nemișcată. Chiar lângă intrare se afla o grămadă mare de bușteni, tăiați perfect pentru soba mea. Erau așezați ordonat sub acoperiș, feriți de zăpadă și de umezeală.
Am ieșit în curte și m-am uitat în toate direcțiile. Poarta era închisă, iar în jur nu se vedea nimeni. Pe zăpadă nu am observat nici măcar urme proaspete care să-mi arate cine fusese acolo.
– Dragoș, dragul mamei, ai venit iar fără să mă trezești? – am murmurat eu, zâmbind.
Am dus lemnele în casă și am aprins focul. Eram convinsă că fiul meu îmi făcuse o surpriză.
Dar a doua dimineață, povestea s-a repetat. În fața ușii mă aștepta o altă grămadă de lemne. La fel s-a întâmplat și în a treia zi, apoi în a patra.
La început am început chiar să glumesc singură, spunând că aveam un ajutor nevăzut care avea grijă de mine.
În cele din urmă, am hotărât să-mi sun fiul.
– Dragoș, de ce vii acasă și nu-mi spui nimic? – l-am întrebat.
– Mamă, despre ce vorbești? – mi-a răspuns el nedumerit.
– Despre lemne, dragul meu! În fiecare dimineață găsesc câte o grămadă chiar la ușă. Am crezut că tu le aduci.
La celălalt capăt al telefonului s-a lăsat liniștea.
– Mamă, nu am mai fost în sat de trei săptămâni. Chiar nu am avut timp să ajung acasă.
Am rămas fără cuvinte, ținând telefonul la ureche.
– Atunci cine le aduce? – am întrebat într-un târziu.
– Nu știu, mamă. Poate vreun vecin a observat că îți este greu. Încearcă să vorbești cu domnul Pavel. El locuiește peste drum și poate a văzut ceva.
Domnul Pavel era vecinul meu de mulți ani. Era și el un om în vârstă, care locuia singur și îi cunoștea pe aproape toți oamenii din sat.
M-am dus la el în aceeași după-amiază.
– Pavel, știi cumva cine îmi aduce lemne în fiecare dimineață? De câteva zile găsesc mereu câte o grămadă lângă ușă.
Bărbatul m-a privit surprins.
– Paraschivo, eu nu știu nimic. Abia îmi ajung lemnele mele pentru toată iarna. Poate este cineva care a văzut că îți este greu și a vrut să te ajute fără să-i știi numele.
M-am întors acasă și mai nedumerită decât înainte.
În dimineața următoare, am găsit din nou lemnele la ușă.
De data aceasta am hotărât că trebuia să aflu adevărul. Nu mai voiam să mă întreb în fiecare zi cine era omul care îmi făcea această favoare.
În seara aceea nu m-am culcat la ora obișnuită. Am stins lumina din bucătărie, m-am așezat lângă fereastră și am început să urmăresc curtea în liniște.
Nu știam cine avea să apară în întuneric. Dar nici nu-mi imaginam că persoana pe care urma să o descopăr avea să-mi schimbe complet felul în care priveam acea iarnă.
Uneori, cineva îți face un bine fără să aștepte nimic în schimb. Iar unele gesturi de bunătate, făcute în tăcere, pot emoționa mai mult decât o mie de cuvinte.
În noaptea următoare am hotărât să nu dorm. Voiam să aflu cine era persoana care îmi lăsa lemne de foc în fața ușii. Am tras puțin perdeaua și am urmărit curtea până aproape de miezul nopții. Era frig, totul era liniștit și nu se vedea nimeni pe drum.
Dimineața, însă, lemnele erau din nou acolo.
Am început să mă simt neliniștită. Nu pentru că mi-ar fi fost teamă de acel om, ci pentru că nu înțelegeam de ce cineva mă ajuta atât de mult fără să spună măcar un cuvânt.
Într-o zi, m-am hotărât să las în fața ușii o pungă cu două mere și un bilețel scurt.
„Îți mulțumesc pentru lemne. Te rog, spune-mi cine ești, ca să-ți pot mulțumi așa cum se cuvine.”
A doua dimineață, merele dispăruseră, dar bilețelul rămăsese. Cineva îl întorsese și scrisese pe verso doar câteva cuvinte:
„Nu ai pentru ce să-mi mulțumești. Să fie cald în casa ta.”
Am citit mesajul de mai multe ori. Nu recunoșteam scrisul și nu reușeam să-mi dau seama cine îl lăsase.
În seara aceea, am scos din dulap o fotografie cu Nicolae, soțul meu. Fusese făcută cu mulți ani în urmă, în fața șopronului nostru.
Nicolae fusese tâmplar. Era un om cu suflet mare, mereu gata să-i ajute pe ceilalți. Îi plăcea să repare lucrurile stricate, să confecționeze mobilă pentru vecini și rareori cerea bani pentru munca lui. Dacă știa că cineva trecea printr-o perioadă grea, făcea totul fără să aștepte vreo răsplată.
Am privit chipul lui zâmbitor și am șoptit:
– Nicolae, dacă ai fi aici, cu siguranță ai ști cine este omul care mă ajută în fiecare zi.
Au mai trecut două săptămâni. Lemnele continuau să apară în fiecare dimineață. Mă trezeam, deschideam ușa, aduceam lemnele în casă și aprindeam focul. De fiecare dată mă întrebam cine se trezea atât de devreme, în gerul dimineții, doar pentru ca în casa mea să fie puțin mai cald.
Începusem să mă gândesc la acel necunoscut cu multă recunoștință. Nu îi cunoșteam chipul și nu îi auzisem niciodată vocea, dar în fiecare zi îmi amintea că, uneori, chiar și atunci când pierzi tot ce ai mai drag, există oameni care nu te lasă să te simți singur.
În Ajunul Crăciunului, câțiva vecini au organizat o seară de colinde la căminul cultural din sat. La început nu am vrut să merg. De când murise soțul meu, mă obișnuisem să stau singură și evitam întâlnirile cu ceilalți.
O vecină însă a insistat:
– Hai, Paraschivo! Nu este bine să stai mereu închisă între patru pereți. De sărbători trebuie să fim împreună!
Până la urmă, mi-am luat paltonul cel bun și am plecat.
În cămin era o atmosferă plăcută. Se simțea miros de crenguțe de brad și de ceai fierbinte. Copiii repetau colinde, bătrânii stăteau de vorbă, iar oamenii își urau unii altora sărbători liniștite și fericite.
M-am așezat lângă fereastră și am privit în jur.
La un moment dat, am observat un bărbat care stătea mai retras, aproape de ușă. Avea în jur de 46 de ani. Îl cunoșteam din vedere. Îl chema Costică și locuia la marginea satului. Era un om tăcut, care își câștiga existența muncind cu ziua prin gospodăriile oamenilor.
Ceva mi-a atras însă atenția.
În mâini ținea o pereche de mănuși groase, iar lângă picioarele lui se afla o secure veche, cu coada de lemn înnegrită.
Am simțit cum inima începe să-mi bată mai repede.
Cunoșteam acea secure.
Fusese a lui Nicolae. Am recunoscut-o imediat după o crestătură mică de pe coadă, pe care soțul meu o făcuse cu mulți ani în urmă.
M-am ridicat și m-am apropiat de bărbat.
– Costică, de unde ai securea aceasta? – l-am întrebat.
Bărbatul m-a privit pentru o clipă, apoi și-a coborât ochii.
– O am de mult timp, mătușă Paraschiva.
– Dar aceasta este securea lui Nicolae!
Costică a strâns mănușile în mâini.
– Da. El mi-a dat-o.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
– Când ți-a dat-o?
Bărbatul a privit spre ieșire, de parcă ar fi vrut să plece cât mai repede.
– Cu puțin timp înainte să moară. Mi-a spus și ceva despre dumneavoastră.
Am făcut un pas spre el. În acel moment, am uitat de toți oamenii din jur. Voiam doar să aflu adevărul.
– Ce ți-a spus, Costică?
Bărbatul a tăcut câteva clipe. Apoi și-a ridicat privirea și m-a privit drept în ochi.
– Mătușă Paraschiva, cred că a venit timpul să aflați de ce găsiți în fiecare dimineață lemne de foc în fața ușii.
Am rămas nemișcată.
Dintr-odată, toate acele dimineți, bilețelele misterioase și omul necunoscut care mă ajuta în cele mai friguroase zile începeau să capete un alt înțeles.
Iar ceea ce Costică urma să-mi mărturisească avea să schimbe tot ce crezusem până atunci despre ultimele zile din viața soțului meu.