În restaurant se lăsase o liniște atât de apăsătoare, încât auzeam clinchetul paharelor de la masa chelnerilor. Tata ținea încă microfonul în mână, dar zâmbetul triumfător îi dispăruse de pe chip. Rareș se uita când la mine, când la Daniel, de parcă aștepta ca unul dintre ei să găsească o explicație care să salveze situația.
— Emilia, a spus tata printre dinți, nu cred că acesta este momentul potrivit pentru glume.
— Nici eu nu cred, i-am răspuns. Tocmai de aceea aș vrea să știu de când ai început să dăruiești lucruri care nu îți aparțin.
Un murmur a străbătut sala. Mama s-a ridicat brusc de la masă și a făcut câțiva pași spre mine, încercând să-mi zâmbească. O cunoșteam suficient de bine încât să-mi dau seama că zâmbetul acela nu însemna împăcare, ci avertisment.
— Draga mea, nu trebuie să discutăm asemenea lucruri în fața invitaților. Tatăl tău a vrut doar să facă un gest frumos pentru familie. Hai să mergem puțin deoparte și să lămurim totul.
— Un gest frumos? am repetat. Mamă, tata tocmai a anunțat că îi ofer fratelui meu o proprietate de peste douăsprezece milioane de lei, fără să mă întrebe. Iar voi vă așteptați să zâmbesc și să vă mulțumesc?
Daniel mi-a prins brațul, încercând să mă îndepărteze de masă. Mi-am retras mâna imediat. Gestul lui era mic, dar mi-a amintit de toate momentele în care încercase să mă convingă să nu-mi contrazic familia.
— Emilia, te rog, mi-a șoptit. Nu transforma cina noastră într-un scandal. Putem rezolva lucrurile după nuntă.
L-am privit drept în ochi.
— După nuntă? Exact atunci când i-ai promis lui Rareș că voi semna orice document îmi puneți în față?
Daniel a încremenit. Rareș și-a lăsat paharul pe masă atât de brusc, încât șampania s-a vărsat peste fața de masă. Pentru prima dată în acea seară, am văzut frica în ochii amândurora.
— Despre ce vorbești? a întrebat Daniel, încercând să pară nedumerit.
— Despre conversația voastră de lângă garaj. Cea în care tu spuneai că, după nuntă, voi semna tot ce îmi puneți în față. Iar Rareș se lăuda că tata găsise deja un cumpărător pentru casa lui și că urma să se mute în proprietatea mea.
Rareș s-a ridicat de pe scaun.
— Ai tras cu urechea la conversațiile noastre?
Am zâmbit amar.
— Asta te deranjează? Nu faptul că plănuiai să-mi iei casa, ci faptul că te-am auzit?
În jurul nostru, invitații începuseră să vorbească în șoaptă. Unchiul meu Sorin, fratele mai mic al bunicului, s-a ridicat încet de la masă. Avea aproape șaptezeci de ani și fusese unul dintre puținii oameni care mă sprijiniseră necondiționat după moartea bunicului.
— Emilia, a spus el, casa de lângă lac este cea pe care Artur ți-a lăsat-o prin testament?
— Da, unchiule. Exact aceea.
Sorin s-a întors spre tata.
— Atunci cum ai putut să anunți că o dăruiește altcuiva? Artur a fost foarte clar în privința asta.
Tata a încercat să râdă.
— Nu exagerați. Este o chestiune de familie. Emilia se mărită, Rareș are doi copii și are nevoie de mai mult spațiu. Noi doar încercăm să găsim o soluție echitabilă.
— Echitabilă pentru cine? am întrebat. Rareș a primit deja peste un milion de lei din moștenire. Tu ai primit investițiile bunicului. Eu am primit casa, așa cum și-a dorit el. Ce anume este nedrept în asta?
Mama și-a dus mâna la piept, ofensată.
— Nu pot să cred că vorbești așa despre propriul frate. Întotdeauna ai fost mai apropiată de bunicul tău, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii egoistă.
Am simțit o durere veche, familiară. De când eram copil, Rareș fusese cel pentru care trebuia mereu să fac loc, să renunț la ceva sau să înțeleg că avea nevoi mai mari. Eu eram cea responsabilă, cea care se descurca singură și care nu trebuia să se supere.
Dar în seara aceea nu mai eram copilul care accepta totul pentru a păstra liniștea.
— Nu este egoism să păstrez ceva ce îmi aparține, mamă. Este dreptul meu. Și, mai ales, este ultima dorință a bunicului.
Telefonul tatălui meu a vibrat pe masă. L-a privit, apoi a întors ecranul cu fața în jos. Nu trebuia să ghicesc cine îl suna, pentru că știam deja.
Avocata mea, Cătălina Boicu, îmi trimisese un mesaj cu doar câteva minute înainte. Îmi confirmase că avocatul familiei primise documentele care dovedeau situația juridică actuală a proprietății și o notificare prin care i se cerea să înceteze orice demers neautorizat privind casa.
— Tata, i-am spus, poate ar trebui să răspunzi. Cred că avocatul vostru are câteva vești importante.
Daniel și-a trecut mâna prin păr.
— Ce ai făcut, Emilia?
— Am protejat ceea ce bunicul mi-a lăsat. Casa este acum în patrimoniul unei societăți al cărei unic asociat sunt eu. Transferul a fost făcut legal, cu toate verificările necesare. Nu ai tu dreptul să o vinzi, nu are Rareș dreptul să se mute acolo și nici tata nu poate promite proprietatea altcuiva.
Rareș a început să râdă nervos.
— Crezi că o firmă te poate apăra de propria familie?
— Nu firma mă apără de voi, Rareș. Legea îmi protejează dreptul de proprietate. Firma este doar una dintre măsurile pe care le-am luat după ce am aflat ce puneți la cale.
Tata s-a apropiat de mine cu pași apăsați.
— Ai făcut toate astea fără să mă consulți?
— Da. Așa cum tu ai decis să-mi dăruiești casa fără să mă consulți.
Pentru o clipă, am crezut că va ridica vocea. În schimb, a rămas nemișcat, cu maxilarul încordat. Apoi a spus ceva care m-a făcut să înțeleg cât de puțin conta pentru el ceea ce îmi doream.
— Artur a greșit când ți-a lăsat ție casa. Eu încerc doar să repar greșeala.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu pentru că mă surprinsese, ci pentru că, în sfârșit, auzeam spus cu voce tare ceea ce simțisem de ani întregi. Tata nu considera că bunicul îmi făcuse un dar. Considera că îmi oferise ceva ce ar fi trebuit să-i revină fratelui meu.
— Bunicul nu a greșit, am răspuns încet. Știa exact cui îi lasă casa și de ce.
Unchiul Sorin s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Așa este, Emilia. Și cred că a venit timpul să afli ceva.
M-am întors spre el, surprinsă.
— Ce anume?
— Cu puțin timp înainte să moară, Artur mi-a cerut să păstrez o scrisoare pentru tine. Mi-a spus să ți-o dau dacă cineva din familie încearcă să te facă să renunți la casă.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
— O scrisoare?
Sorin a încuviințat.
— Da. Nu am adus-o în seara asta, dar o am acasă. Și cred că trebuie să o citești cât mai curând.
Tata a intervenit imediat.
— Sorin, nu este nevoie să dezgropăm trecutul.
Unchiul meu l-a privit cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Tocmai trecutul este problema. Pentru că Artur știa foarte bine ce ai încercat să faci cu proprietatea aceea cât timp era încă în viață.
În sală s-a lăsat din nou liniștea.
Eu am simțit că se deschidea o ușă spre o parte a poveștii pe care nu o cunoscusem niciodată.
Dar înainte să pot întreba ceva, Daniel m-a tras ușor deoparte.
— Emilia, trebuie să vorbim. Singuri.
L-am urmat câțiva pași, până lângă ferestrele mari ale restaurantului. Dincolo de ele se vedea grădina luminată, pregătită pentru fotografiile de nuntă. Cu câteva ore înainte, aș fi privit acel decor cu emoție și bucurie.
Acum mi se părea doar o scenă frumoasă construită peste o minciună.
— Spune-mi că nu ai făcut toate astea din cauza unei conversații pe care ai înțeles-o greșit, a început Daniel.
— Atunci explică-mi ce am înțeles greșit.
El a ezitat.
— Rareș are nevoie de ajutor. Tatăl tău voia să găsească o soluție, iar eu am încercat să evit un conflict între voi.
— Promițându-i că voi semna documente după nuntă?
— Nu am spus că te vom obliga.
— Nu. Ai spus că voi semna orice îmi puneți în față. Este o diferență uriașă între a mă întreba și a presupune că mă poți manipula.
Daniel și-a coborât privirea. Pentru prima dată, nu mai avea un răspuns pregătit. Apoi a încercat să mă ia de mână, dar m-am retras.
— Te iubesc, Emilia.
— Atunci de ce ai făcut planuri cu fratele meu pe ascuns?
— Pentru că știam că vei refuza.
Cuvintele lui au rămas suspendate între noi.
Nu mai aveam nevoie de alte explicații.
— Deci știai că nu sunt de acord și ai continuat oricum.
Daniel a închis ochii.
— Am crezut că, după ce ne căsătorim, vei privi lucrurile altfel.
— Adică vei avea mai multă influență asupra mea.
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar asta ai făcut.
M-am uitat la bărbatul alături de care îmi imaginasem o viață întreagă. Îi cunoșteam zâmbetul, vocea, felul în care își aranja ceasul la mână și obiceiul de a-mi aduce cafea dimineața. Crezusem că toate aceste gesturi însemnau că mă cunoaște și mă respectă.
Acum înțelegeam că poți să cunoști obiceiurile cuiva fără să-i respecți voința.
— Nunta nu va mai avea loc, i-am spus.
Daniel a tresărit.
— Emilia, nu poți vorbi serios.
— Nu m-am simțit niciodată mai sigură de o decizie.
— Sunt două săptămâni până la nuntă! Avem invitați, contracte, avansuri plătite. Nu poți anula totul pentru o casă!
L-am privit cu tristețe.
— Nu anulez nunta pentru o casă, Daniel. O anulez pentru că omul cu care urma să mă căsătoresc a complotat împotriva mea și a considerat că, odată devenită soția lui, voi putea fi convinsă să renunț la ceea ce îmi aparține.
El a rămas tăcut.
— Casa este doar motivul pentru care am descoperit cine ești.
M-am întors în sală și am cerut microfonul. Invitații, care încă discutau în grupuri mici, au tăcut treptat. Am privit fețele cunoscute și am simțit o durere ciudată, amestecată cu o liniște pe care nu o mai trăisem de mult.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit în această seară, am început. Îmi pare rău că ați fost martorii unei situații atât de neplăcute. Dar vreau să clarific două lucruri.
Am făcut o pauză și mi-am privit familia.
— În primul rând, nu i-am promis niciodată fratelui meu casa bunicului și nu intenționez să i-o dăruiesc. În al doilea rând, nunta programată peste două săptămâni este anulată.
Un murmur puternic a străbătut restaurantul.
Mama s-a așezat brusc pe scaun, iar Vanessa și-a dus mâna la gură. Daniel a făcut un pas spre mine, dar s-a oprit când a văzut că nu aveam de gând să mă răzgândesc.
— Nu voi intra în alte detalii în această seară, am continuat. Vă rog doar să respectați faptul că este o decizie personală și definitivă.
Am lăsat microfonul pe masă și am ieșit din sală.
În parcare, aerul rece al serii mi-a atins obrajii încă fierbinți. M-am sprijinit de portiera mașinii și am început să plâng. Nu mai trebuia să fiu puternică în fața nimănui, așa că am lăsat lacrimile să curgă.
Plângeam pentru bunicul meu, pentru casa lui, pentru logodnicul pe care crezusem că îl cunosc și pentru familia pe care încercasem atâția ani să o mulțumesc.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Cătălina.
„Am primit confirmarea că avocatul familiei a luat act de notificare. Te rog să nu semnezi nimic și să nu accepți nicio discuție despre transfer fără consultanță juridică. Vorbim mâine.”
Am citit mesajul și am simțit pentru prima dată că nu mai eram prinsă în capcana lor.
A doua zi dimineață, m-am întâlnit cu avocata. I-am povestit tot ce se întâmplase, inclusiv conversația cu Daniel și reacția tatălui meu. Cătălina m-a ascultat, apoi mi-a explicat că documentele societății erau în regulă și că niciun membru al familiei nu putea dispune de proprietate fără o bază legală.
Totuși, mi-a atras atenția că trebuia să fim prudente.
— Emilia, faptul că ai protejat juridic proprietatea nu înseamnă că toate problemele au dispărut. Trebuie să păstrăm documentele, mesajele și orice dovadă a încercărilor de a acționa fără acordul tău. Dacă cineva folosește documente false sau face declarații neadevărate în numele tău, vom analiza separat ce măsuri se impun.
Am încuviințat.
— Vreau doar să mă lase în pace.
— Atunci vom face tot ce este legal și rezonabil pentru a-ți proteja drepturile. Dar trebuie să fii pregătită și pentru faptul că familia ta va încerca probabil să te facă să te simți vinovată.
Avusese dreptate.
În următoarele zile, telefonul meu a devenit un șir nesfârșit de apeluri și mesaje. Mama îmi scria că distrusesem familia, tata mă acuza că îl umilisem public, iar Rareș susținea că îmi abandonasem nepoții.
Daniel alterna între scuze și reproșuri. Într-un mesaj spunea că mă iubește și că ar face orice să reparăm relația. În următorul mă întreba dacă îmi dau seama câți bani pierdusem prin anularea nunții.
Dar niciunul nu îmi spunea lucrul pe care aveam nevoie să-l aud.
Nimeni nu recunoștea că încercase să decidă în locul meu.
După câteva zile, am mers la unchiul Sorin pentru a primi scrisoarea bunicului.
Locuia într-o casă veche, la marginea Brașovului, cu o grădină plină de trandafiri. M-a întâmpinat cu o îmbrățișare lungă, apoi m-a condus în sufragerie, unde pregătise ceai și o cutie cu fotografii.
— Artur mi-a lăsat asta cu aproximativ o lună înainte să moară, mi-a spus, scoțând un plic dintr-un sertar. Mi-a cerut să nu ți-l dau decât dacă vei avea nevoie de el.
Am recunoscut imediat scrisul bunicului.
Pe plic era trecut numele meu.
„Pentru Emilia, când va trebui să-și amintească de ce casa este a ei.”
Mi-au tremurat mâinile când l-am deschis.
Scrisoarea era scurtă, dar fiecare cuvânt părea să poarte vocea bunicului.
„Draga mea Emilia, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că cineva încearcă să te convingă să renunți la casa noastră de lângă lac. Știu că vei fi tentată să faci asta pentru a păstra liniștea. Așa ai fost întotdeauna: ai preferat să suferi tu decât să-i superi pe cei pe care îi iubești.”
Am făcut o pauză, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
„Dar vreau să înțelegi ceva. Nu ți-am lăsat casa pentru că ai fost nepoata mea preferată sau pentru că ceilalți nu meritau nimic. Ți-am lăsat-o pentru că tu ai iubit-o fără să te gândești vreodată cât valorează. Tu ai văzut în ea o familie, nu o investiție.”
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.
„Îmi amintesc cum, la zece ani, ai refuzat să pleci de la lac până nu terminam de vopsit balustrada. Mi-ai spus că, dacă lucrăm împreună, casa va fi mereu frumoasă. Atunci am înțeles că într-o zi vei avea grijă de ea așa cum am făcut-o eu.”
Am strâns hârtia între degete.
„Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că iubirea se măsoară prin ceea ce ești dispusă să cedezi. Uneori, iubirea înseamnă să păstrezi ceea ce cineva ți-a încredințat. Iar dacă familia te va face să te simți vinovată, amintește-ți că un dar făcut din inimă nu trebuie apărat prin rușine.”
Ultimele rânduri m-au făcut să izbucnesc în plâns.
„Casa este a ta, Emilia. Nu pentru că ai nevoie de ea, ci pentru că ai știut întotdeauna ce înseamnă. Trăiește frumos, iubește fără teamă și nu te pierde pe tine încercând să-i mulțumești pe ceilalți. Cu toată dragostea, bunicul Artur.”
Am rămas mult timp cu scrisoarea în poală, incapabilă să vorbesc.
Sorin s-a așezat lângă mine.
— Bunicul știa că tata va încerca să obțină casa? l-am întrebat.
Unchiul meu a oftat.
— Bănuia. Fratele meu îi ceruse de mai multe ori să schimbe testamentul. Artur a refuzat și a fost foarte supărat când a înțeles că unii dintre voi priveau proprietatea doar ca pe o sumă de bani.
— De ce nu mi-a spus nimic?
— Pentru că nu voia să te pună împotriva părinților tăi. Dar voia să fii pregătită dacă într-o zi lucrurile se vor complica.
Am privit din nou scrisoarea.
— A avut dreptate.
În următoarele săptămâni, am rezolvat formalitățile legate de anularea nunții. Am discutat cu furnizorii, am recuperat sumele care puteau fi restituite și am acceptat că unele avansuri erau pierdute. Au fost zile în care m-am simțit singură, dar niciodată nu m-am gândit serios să mă întorc la Daniel.
Între timp, tata a încercat să mă convingă să particip la o întâlnire de familie. Am acceptat doar după ce mi-a confirmat că nu va fi prezent niciun agent imobiliar și că nu voi fi pusă să semnez documente.
Ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită. Tata, mama și Rareș stăteau deja la masă când am ajuns. Pentru prima dată, nu am simțit nevoia să mă grăbesc să-i împac.
— Emilia, a început tata, am venit să discutăm ca niște oameni maturi.
— Sunt de acord. Dar vreau să fie clar de la început că nu voi ceda casa.
Rareș a oftat zgomotos.
— Nimeni nu ți-o mai cere. Am înțeles.
— Atunci de ce suntem aici?
Mama și-a împreunat mâinile.
— Pentru că nu vrem să te pierdem. Știm că lucrurile au mers prea departe.
Am privit-o atent. Era prima dată când auzeam ceva apropiat de o recunoaștere a greșelii. Dar nu voiam să confund dorința de a încheia conflictul cu asumarea responsabilității.
— Ați mers prea departe din momentul în care ați decis că dreptul meu de proprietate este mai puțin important decât dorințele lui Rareș.
Tata și-a coborât privirea.
— Am crezut că fac ce este mai bine pentru familie.
— Nu, tată. Ai făcut ce ai considerat că este mai bine pentru Rareș. Eu nu am fost întrebată niciodată ce îmi doresc.
A urmat o tăcere lungă.
Rareș s-a foit pe scaun, apoi a vorbit încet.
— M-am obișnuit să cred că lucrurile mi se cuvin. Tata îmi spunea mereu că voi primi casa într-o zi, iar eu am început să mă comport ca și cum era deja a mea.
L-am privit surprinsă.
— Și nu te-ai gândit niciodată că bunicul a ales altceva?
— Ba da. Dar nu am vrut să accept.
Nu era o scuză completă, dar era mai mult decât auzisem până atunci.
— Rareș, nu vreau să-ți fie rău. Dar nu îmi voi sacrifica viața pentru ca tu să nu fii nevoit să-ți schimbi planurile.
El a încuviințat.
— Știu.
Am plecat de la întâlnire fără promisiuni de împăcare imediată. Le-am spus că am nevoie de timp și că orice relație viitoare între noi va trebui să se bazeze pe respect, nu pe presiune. Pentru prima dată, am simțit că puteam să-mi iubesc familia fără să le permit să-mi conducă viața.
În primăvara următoare, m-am întors la casa de lângă lac.
Nu mai fusesem acolo de la moartea bunicului. Când am deschis poarta, am simțit mirosul pământului umed și al merilor care începeau să înflorească. Terasa era exact așa cum mi-o aminteam, iar pontonul se întindea liniștit deasupra apei.
Am intrat în casă și am deschis toate ferestrele. Lumina dimineții a pătruns în camere, luminând mobilierul vechi și fotografiile de familie. Pe un raft am găsit cutia cu undițele bunicului, iar lângă ea stătea încă pălăria lui de paie.
Am luat pălăria în mâini și am zâmbit printre lacrimi.
— Am păstrat-o, bunicule, am șoptit. Casa este încă aici.
În săptămânile următoare, am început să fac mici reparații. Am vopsit balustradele, am curățat grădina și am reparat câteva scânduri de pe ponton. Nu voiam să transform locul într-o proprietate luxoasă, ci să-i păstrez farmecul pe care bunicul îl construise cu atâta răbdare.
Într-o după-amiază, în timp ce lucram în grădină, am primit un mesaj de la Daniel.
„Am auzit că ești la lac. Sper că ești bine. Îmi pare rău pentru tot. Abia acum înțeleg cât de mult te-am rănit.”
Am citit mesajul de două ori. Cu câteva luni înainte, aș fi simțit nevoia să răspund imediat, să-l liniștesc sau să-i explic din nou de ce plecasem. Acum nu mai simțeam această obligație.
I-am scris doar atât:
„Îți doresc să înveți din ce s-a întâmplat. Eu merg mai departe.”
Apoi am pus telefonul deoparte și m-am întors la grădină.
Vara aceea a fost prima în care m-am simțit cu adevărat liberă după mult timp. Am invitat câțiva prieteni apropiați, am organizat seri liniștite pe terasă și am început să mă bucur din nou de locurile copilăriei mele.
Într-o seară, unchiul Sorin a venit în vizită. Am stat împreună pe ponton, privind apusul, iar el mi-a povestit întâmplări din tinerețea bunicului pe care nu le auzisem niciodată.
— Artur ar fi fost mândru de tine, mi-a spus.
Am privit apa liniștită.
— Crezi?
— Sunt sigur. Nu pentru că ai păstrat o proprietate scumpă, ci pentru că ai avut curajul să nu lași pe nimeni să decidă în locul tău.
Am zâmbit.
— Uneori încă mă întreb dacă a meritat să pierd atâtea relații pentru casa asta.
Sorin a clătinat din cap.
— Nu ai pierdut acele relații pentru o casă, Emilia. Ai descoperit că unele dintre ele funcționau doar cât timp acceptai să renunți la ceea ce îți doreai. Este o diferență importantă.
Am rămas mult timp tăcuți, ascultând valurile care loveau ușor pontonul.
Un an mai târziu, viața mea arăta complet diferit. Nu eram căsătorită, nu aveam nunta grandioasă pe care o plănuisem și nici relația perfectă cu părinții mei. Dar aveam liniște, independență și libertatea de a lua decizii fără să mă tem că voi dezamăgi pe cineva.
Cu Rareș începusem să vorbesc din nou, rar și cu prudență. Relația noastră nu mai era aceeași, dar încercam să construim una în care fiecare să respecte limitele celuilalt. Tata avea încă dificultăți în a accepta că nu poate decide pentru mine, însă încetase să mai aducă vorba despre casă.
Într-o dimineață de august, m-am trezit devreme și am ieșit pe terasă cu o ceașcă de cafea. Lacul era acoperit de o ceață subțire, iar aerul mirosea a iarbă proaspătă și a lemn umed.
Pe masă se afla scrisoarea bunicului, pe care o păstram într-o ramă simplă, lângă fotografia noastră de când aveam zece ani.
Am recitit ultimele rânduri și am înțeles ceva ce îmi scăpase până atunci.
Bunicul nu încercase doar să-mi lase o casă.
Încercase să-mi lase curajul de a avea o viață care să-mi aparțină.
Și, poate pentru prima dată, simțeam că îi respectam cu adevărat dorința.
În ziua în care tata anunțase în fața a optzeci de invitați că îi dăruiesc fratelui meu casa, crezuse că mă poate obliga să aleg între familie și propria demnitate. Dar alegerea aceea fusese falsă de la început.
Nu trebuia să renunț la mine pentru a demonstra că îmi iubesc familia.
Nu trebuia să-mi sacrific moștenirea pentru a fi considerată o soră bună.
Și nu trebuia să mă căsătoresc cu un bărbat care îmi confunda bunătatea cu slăbiciunea.
Casa de lângă lac rămăsese în picioare, cu terasa ei veche, merii înfloriți și amintirile pe care nimeni nu avea dreptul să mi le ia.
Dar cel mai valoros lucru pe care îl câștigasem nu era casa.
Era respectul față de mine însămi.
Iar acela nu mai era de vânzare, indiferent de preț.
SFÂRȘIT.