Când am deschis ochii în spital, primul lucru pe care l-am auzit a fost că soțul meu nu mă căutase nicăieri.
— Unde este Mauricio? am întrebat, încercând să mă ridic.
Asistenta mi-a apăsat ușor umărul. Mirosul de dezinfectant îmi înțepa gâtul, iar branula îmi trăgea pielea de pe dosul mâinii.
— Nu știm. Fratele dumneavoastră a venit imediat ce l-am sunat.
Am privit tavanul alb. Pentru câteva secunde, nu mi-am amintit nimic. Apoi durerea a revenit, împreună cu drumul dintre pini, cu pământul rece sub genunchi și cu fața lui Mauricio dispărând printre copaci.
— Bebelușul? am șoptit.
Asistenta și-a coborât privirea.
În clipa aceea am înțeles că pierdusem și al patrulea copil.
Dar nu și viața.
Cu câteva ore înainte, eram în apartamentul nostru din Guadalajara, sprijinită de masa din bucătărie. Sângele îmi păta halatul crem, iar degetele îmi tremurau atât de tare încât nu puteam apuca telefonul de lângă zaharniță.
— Mauricio, du-mă la spital. Te rog. Sângerez.
El stătea lângă frigider și privea ecranul telefonului său.
— Iar începi?
— Pierd copilul.
— Spitale, analize, lacrimi… Nu mai pot.
Am întins mâna după telefon, dar el l-a luat înaintea mea și l-a băgat în buzunar.
— Sun la ambulanță, am spus.
— Te duc eu.
— Atunci plecăm acum.
A deschis ușa apartamentului fără să mă ajute. Pe hol mirosea a ceară și a cafea arsă de la vecini. Am coborât încet, ținându-mă de balustradă, în timp ce el mergea înaintea mea.
În parcare, când am întârziat câteva secunde până să mă așez, m-a împins în mașină.
— M-ai lovit!
— Mișcă-te mai repede.
Am încercat să-mi conving mintea că era doar furios, nu periculos. Cu ani în urmă, fratele meu, Sergio, îmi spusese același lucru în altă formă.
— Mauricio decide prea multe pentru tine, Ana.
Eu râsesem atunci.
Credeam că protecția arată ca o mână care îți ia telefonul, îți alege hainele și îți spune unde trebuie să fii.
După nuntă, mă convinsese să renunț la munca de corectoare editorială.
— Eu câștig suficient. Tu ocupă-te de casă.
Apoi veniseră sarcinile pierdute. La prima, mă strânsese în brațe. La a doua, devenise rece. După a treia, începuse să mă privească de parcă eu eram vinovată.
Acum conducea cu maxilarul încleștat.
— Dă-mi telefonul, vreau să-l sun pe Sergio.
— Nu trebuie să-i povestești tot fratelui tău.
După cinci minute, am observat că trecuse de drumul spre spital.
— Mauricio, ai greșit strada.
— Nu.
— Spitalul este în partea cealaltă.
— Știu.
Clădirile s-au rărit. Au apărut ateliere, rezervoare, depozite. Apoi drumul s-a îngustat și au apărut copacii.
— Unde mă duci?
— Într-un loc în care terminăm cu toate astea.
Am încercat mânerul portierei. Era blocat.
— Oprește mașina!
— Nu face scandal.
— Am nevoie de medic!
Mi-a aruncat o privire scurtă.
— Tu ai nevoie mereu de ceva.
Pe un drum de pământ, a frânat brusc. Centura mi-a tăiat abdomenul. Când a deschis portiera, aerul pădurii mi-a umplut plămânii cu miros de rășină și noroi.
— Coboară.
— Pot să mor aici.
— Până mâine nu te găsește nimeni.
A închis portiera și s-a urcat la volan.
Am bătut în geam până mi s-au rupt unghiile.
— Mauricio, nu mă lăsa!
El nu s-a întors.
Mașina a dispărut printre pini, iar eu am rămas fără telefon, fără acte și fără să știu unde eram. Totuși, înainte ca durerea să mă îngenuncheze, am observat un detaliu: pe bord, lumina verde a sistemului de navigație încă pulsa, înregistrând drumul.
Nu știam atunci că acel aparat avea să păstreze singura urmă pe care Mauricio nu o putea șterge…
PARTEA 2
Lumina verde a sistemului de navigație continua să pulseze, deși mașina dispăruse deja printre copaci. M-am agățat de ideea aceea ca de o sfoară subțire, dar în câteva clipe picioarele mi-au cedat.
Când mi-am revenit, era întuneric. Pământul rece îmi lipise frunzele de obraz, iar durerea din abdomen se transformase într-o apăsare grea, aproape amorțită.
Mi-am amintit vocea lui Sergio.
„Dacă vreodată ai nevoie să ieși de acolo, sună-mă. Chiar dacă au trecut douăzeci de ani.”
Nu aveam telefon. Aveam doar rochia pătată, o brățară ruptă și un drum necunoscut în față.
M-am ridicat sprijinindu-mă de un pin.
— Trebuie să merg, mi-am spus.
Primii pași au fost atât de grei încât fiecare rădăcină mi se părea un zid. Mă țineam cu palma de trunchiuri, iar scoarța îmi zgâria pielea. Nu știam dacă mersesem zece minute sau o oră când am auzit un lătrat.
Am urmat sunetul.
Printre crengi a apărut o lumină galbenă. Era o casă mică, folosită de muncitorii forestieri. Am urcat cele trei trepte ale prispei și am bătut.
— Este cineva aici?
Nimic.
Am bătut din nou, apoi am simțit că genunchii mi se înmoaie.
Ușa s-a deschis. O femeie bătrână, cu un șal maro prins sub bărbie, m-a privit și a dus mâna la gură.
— Doamne, fată dragă!
— Soțul meu… m-a lăsat aici.
M-a prins înainte să cad.
— Rafael! a strigat ea. Adu lanterna!
Bătrâna se numea Elena. Fiul ei, Rafael, supraveghea zona pădurii și a ajuns după douăzeci de minute, cu pantalonii plini de noroi și cu o lanternă mare în mână.
— Trebuie să chemăm salvarea, a spus el.
— Nu-l sunați pe Mauricio, am murmurat.
Rafael s-a uitat la mama lui.
— Pe cine să sunăm?
— Pe oricine, numai pe el nu.
Ambulanța nu putea intra pe drumul îngust, așa că Rafael m-a dus până la locul unde paramedicii așteptau. În mașină, mirosul de benzină și pătura aspră de pe banchetă m-au făcut să tremur.
— Rămâi cu mine, doamnă, mi-a spus el.
— Nu vreau să mor.
— Nu vei muri. Uită-te la mine.
La spital, doctorița Mariana Ortiz mi-a vorbit cu o blândețe care m-a speriat mai mult decât țipetele lui Mauricio.
— Ana, am făcut tot ce am putut.
Am întors fața spre perete.
— Copilul?
Mariana a respirat încet.
— Nu am reușit să-l salvăm.
De data aceea nu am plâns. Lacrimile se terminaseră înaintea mea.
— Dacă mai rămâneam acolo?
— Pierderea de sânge era severă. Puteai să mori înainte să te găsească cineva.
Am cerut un telefon și am format numărul lui Sergio din memorie.
— Alo?
— Sergio, sunt eu.
La celălalt capăt s-a făcut o tăcere grea.
— Ana? Unde ești?
— Într-un spital. Vino singur. Nu-i spune lui Mauricio.
A ajuns înainte de miezul nopții. Părul îi era ud de ploaie, iar în mâna dreaptă ținea o geantă de piele pe care o folosea la birou.
— Spune-mi exact ce s-a întâmplat.
— M-a dus în pădure.
— De ce?
— A spus că nimeni nu mă va găsi până dimineață.
Sergio a strâns atât de tare geanta, încât încheieturile i s-au albit.
— A vrut să te omoare?
— Nu știu ce a vrut. Dar știa că puteam muri.
În zilele următoare, Sergio m-a ajutat să-mi schimb numărul, să-mi refac actele și să notez fiecare amănunt. Nu m-a grăbit să depun plângere. Știa că la fiecare miros de pin îmi amorțeau degetele.
Mauricio nu a sunat la spitale. Nu a venit la casa Elenei. Nu a anunțat dispariția mea.
După două săptămâni, i-a trimis lui Sergio un mesaj: „Ana este la tine?”
Apoi încă unul: „A plecat după o ceartă. Nu mai suport teatrul ei.”
Am citit mesajele cu stomacul strâns.
— Își construiește povestea, am spus.
— Atunci păstrăm fiecare cuvânt, mi-a răspuns Sergio.
La câteva zile după aceea, am aflat că exista o altă femeie. Lorena. Mauricio îi scria de luni întregi că mariajul nostru era terminat și că mai trebuiau rezolvate doar niște acte.
În dimineața în care m-am dus la firma lui, am pus pe birou cererea de divorț și documentele pentru împărțirea bunurilor.
Chipul lui s-a golit de culoare.
— Tu ești vie?
— După cum vezi.
— Ai plecat singură din mașină.
— Nu am spus încă ce ai declarat tu în pădure.
A apucat marginea biroului. Un pix metalic a căzut și s-a rostogolit până la pantoful meu.
În acea seară, Mauricio a sunat-o pe Lorena.
— Șterge mesajele.
— De ce?
— Pentru că Ana s-a întors.
Lorena a deschis conversația și a văzut un mesaj trimis cu câteva zile înainte de dispariția mea: „După astăzi, totul se va schimba.” Sub el, altul: „În sfârșit, nu va mai sta în calea mea.”
Lorena nu a șters nimic.
În schimb, a sunat la numărul meu nou și mi-a spus o propoziție care mi-a înghețat sângele:
— Ana, am găsit ceva în mașina lui Mauricio. Și cred că dovedește unde te-a dus…
PARTEA 3
— Ana, am găsit ceva în mașina lui Mauricio. Și cred că dovedește unde te-a dus…
Lorena vorbea dintr-o cameră în care se auzea un frigider bâzâind. Își cobora vocea la fiecare câteva secunde, de parcă Mauricio ar fi putut apărea lângă ea.
— Ce ai găsit?
— Nu știu exact ce este. O foaie scoasă din aparatul de navigație. Am văzut-o când și-a dus mașina la service.
Sergio, care stătea lângă mine în biroul lui, mi-a făcut semn să pun telefonul pe masă.
— De ce ai dus mașina la service? am întrebat.
— Pentru că a vrut să schimbe unitatea. A spus că se blochează. Mecanicii au scos memoria veche și au lăsat-o într-o cutie.
A doua zi, la ora opt dimineața, ne-am întâlnit cu Lorena la atelier. Mirosul de ulei ars se amesteca cu cel de cauciuc încins, iar un ventilator vechi lovea ritmic o tablă desprinsă.
Lorena ținea în mâini un dosar transparent.
— Mi-a spus că aparatul nu mai funcționează și că vrea să-l înlocuiască înainte să vândă mașina.
Sergio a deschis dosarul. Înăuntru se afla o pagină tipărită cu traseul ultimei deplasări: ora plecării din Guadalajara, oprirea la marginea pădurii, durata staționării și revenirea singură a mașinii în oraș.
Am simțit că mi se taie respirația.
— A revenit singură?
— Nu, a spus Lorena. A revenit cu Mauricio la volan. Dar aparatul a înregistrat că a oprit acolo aproape treizeci și șapte de minute.
Pe pagină era și coordonata locului.
Aceeași zonă în care mă găsise Elena.
Sergio l-a chemat pe mecanic. Un bărbat cu mâinile negre de unsoare a venit ștergându-și degetele cu o cârpă roșie.
— Memoria nu poate fi modificată prin butoanele mașinii, a explicat el. Traseul rămâne înscris până când este înlocuită unitatea.
— Cine a cerut înlocuirea? a întrebat Sergio.
Mecanicul a arătat spre formularul prins cu o agrafă.
Semnătura era a lui Mauricio.
Lorena a început să plângă.
— Eu am crezut că vrea doar să divorțeze de ea.
— Ai știut că îmi spune că sunt o piedică? am întrebat.
— Mi-a spus că ești instabilă. Că pierderile te făcuseră obsedată. Nu am știut că te-a lăsat în pădure.
— Dar mesajele le-ai păstrat.
— Pentru că mi-am dat seama că, dacă el putea face asta cu tine, într-o zi putea face ceva și cu mine.
Sergio a pus pagina lângă mesajele tipărite ale Lorenei.
— Avem traseul, coordonatele, ora și declarația ta. Mai avem nevoie de confirmarea oamenilor care au găsit-o.
În acea după-amiază, Elena și Rafael au venit la birou. Elena purta același șal maro, iar în buzunarul lui ținea un bilețel pe care îl scrisese în noaptea aceea.
— Am notat ora când a bătut la ușă, a spus ea. Nu pentru că nu am crezut-o, ci pentru că fata părea atât de speriată încât m-am temut că cineva va încerca să spună că inventează.
Rafael a confirmat drumul și locul în care mă găsise.
Când Mauricio a fost chemat să explice documentele, a venit la biroul lui Sergio cu o cămașă albă și o expresie obosită.
— Ana dramatizează tot, a spus el. A cerut să coboare.
— De ce nu ai chemat ambulanța? am întrebat.
— Pentru că era isterică.
— De ce nu ai anunțat dispariția?
A făcut un pas spre mine.
— Credeam că s-a întors la familia ei.
Sergio a împins pagina cu traseul spre el.
— Ai semnat pentru înlocuirea memoriei aparatului.
Mauricio a privit hârtia. Buzele i s-au mișcat fără sunet.
— Era defectă.
— Atunci de ce ai plecat din zonă abia după treizeci și șapte de minute?
— Am stat să mă liniștesc.
— Singur?
— Da.
Lorena a scos telefonul.
— Nu erai singur când mi-ai scris că Ana nu va mai fi o problemă.
Mauricio s-a întors spre ea.
— Ți-am spus să ștergi mesajele.
Cuvintele au căzut în cameră înainte ca el să-și dea seama ce făcuse.
Lorena și-a dus mâna la gură. Sergio a închis dosarul.
— Mulțumesc. Tocmai ai confirmat că știai despre plan.
Mauricio s-a repezit spre documente, dar eu le-am tras spre mine.
— De ce? am întrebat. De ce ai vrut să dispar?
El m-a privit cu furie, nu cu regret.
— Pentru că dacă divorțam, pierdeam apartamentul, economiile și firma. Tot ce am construit.
— Ai construit cu banii mei și cu munca mea din primii ani.
— Tu nici măcar nu mai lucrai.
— Pentru că m-ai oprit.
Atunci ușa biroului s-a deschis. Doctorița Mariana Ortiz a intrat cu un plic subțire în mână.
— Ana, am venit pentru că am aflat ce s-a întâmplat. Dar nu acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l știi.
A pus plicul pe masă.
— Înaintea ultimei sarcini, am cerut analize pentru amândoi. Mauricio nu s-a prezentat la recoltare. Iar rezultatele testelor tale arată că pierderile nu au fost provocate de organismul tău.
Mauricio a făcut un pas înapoi.
— Ce înseamnă asta?
Doctorița l-a privit direct.
— Înseamnă că trebuia să investigăm și partea masculină. Iar cineva a ascuns o scrisoare medicală care îl îndruma către teste suplimentare.
Sergio a desfăcut plicul. Înăuntru era copia unei scrisori cu semnătura lui Mauricio, prin care refuza investigațiile și cerea ca toate comunicările să fie trimise doar lui.
Mi s-au răcit palmele.
Nu doar că mă învinovățise pentru copii pierduți.
Îmi ascunsese șansa de a afla adevărul.
Mauricio a smuls foaia și a rupt-o în două.
— Nu dovedește nimic!
— Originalul este în arhiva clinicii, a spus Mariana. Iar copia a fost înregistrată.
Sergio a chemat-o pe secretara clinicii, care a confirmat totul.
În timp ce Mauricio se uita la bucățile de hârtie din mâna lui, telefonul meu a vibrat.
Era un mesaj de la numărul clinicii.
„Doamnă Ana, am verificat dosarul complet. Mai există o cerere semnată de soțul dumneavoastră, depusă cu trei zile înainte de pierderea sarcinii. Vă rugăm să veniți urgent. Este posibil ca viața dumneavoastră să fi fost pusă în pericol intenționat…”