Partea 1 — Patru nopți fără somn și o pisică ce încerca să spună ceva
În prima noapte, Ghena a fost cât pe ce să arunce cu perna în pisică.
Ceasul de pe noptieră arăta exact 03:00. Afară ploua mărunt, iar vântul făcea crengile bătrânului castan să zgârie geamul dormitorului. Ghena abia reușise să adoarmă după o zi îngrozitoare la serviciu, când ceva moale și insistent i-a atins nasul.
— Mura, termină! a mormăit el, fără să deschidă ochii.
Pisica nu s-a oprit.
Și-a așezat lăbuța albă direct pe gura lui, apoi a mieunat scurt, aproape poruncitor.
— Ce vrei de la mine? Ai mâncare. Ai apă. Ai toată casa la dispoziție!
Mura, o pisică tărcată în trei culori, cu ochi verzi și o pată portocalie între urechi, a sărit jos din pat. S-a oprit în dreptul ușii, s-a întors spre el și a mieunat din nou.
Ghena și-a tras pătura peste cap.
— Du-te și culcă-te!
Câteva clipe mai târziu, pisica s-a întors și a început să zgârie marginea saltelei.
Bărbatul s-a ridicat furios, a deschis ușa dormitorului și a împins-o ușor pe hol.
— Gata! În noaptea asta dormim separat!
A încuiat ușa și s-a întors în pat.
Dincolo de lemnul ușii s-a auzit un mieunat lung, ciudat, pe care nu-l mai auzise niciodată.
Apoi liniște.
Dimineața, Mura îl aștepta în fața dormitorului. Nu s-a apropiat de castronul cu mâncare până când el nu i-a mângâiat capul.
— Ești supărată pe mine? a întrebat Ghena.
Pisica l-a privit îndelung.
Dacă ar fi știut atunci ce încerca să-i spună, bărbatul ar fi rămas treaz toată noaptea.
Dar n-a știut.
În a doua noapte, totul s-a repetat.
La 03:00 fix, Mura i-a sărit pe piept, apăsându-i cu lăbuțele în dreptul inimii.
— Nu se poate! a izbucnit Ghena, uitându-se la ceas.
Pisica a coborât și a fugit spre ușă. Acolo a început să se învârtă neliniștită.
Ghena s-a ridicat, a verificat castronul cu hrană, a schimbat apa și a curățat litiera.
— Poftim! Acum ești mulțumită?
Mura nici măcar nu s-a uitat la mâncare. A luat-o spre bucătărie, oprindu-se din câțiva pași ca să vadă dacă o urmează.
— Nu, domnișoară. Nu mă joc de-a v-ați ascunselea la trei dimineața!
A închis din nou ușa dormitorului.
De data aceasta, pisica a început să lovească pragul cu lăbuțele, apoi a scos un sunet răgușit, aproape disperat.
Ghena a simțit pentru o clipă o neliniște inexplicabilă. Dar oboseala a învins.
Avea patruzeci și opt de ani, lucra ca electrician la o fabrică de componente auto și locuia singur de aproape doi ani, de când soția lui, Irina, plecase cu un alt bărbat.
Despărțirea nu fusese frumoasă.
— Ești un om cu care nu se poate trăi, Gheorghe! îi spusese ea în ultima seară. Muncești, vii acasă, mănânci și dormi. Nici măcar nu mai observi ce se întâmplă în jurul tău!
El nu răspunsese.
Nu pentru că n-ar fi avut nimic de spus, ci pentru că durerea îi încleștase maxilarul.
Mura fusese singura care rămăsese.
Irina o adusese acasă când era un ghem de blană, iar acum pisica împlinise șapte ani. În serile cele mai grele, se așeza lângă Ghena pe canapea, cu capul sprijinit de mâna lui, parcă înțelegându-i singurătatea.
Și totuși, în ultimele zile, până și ea părea să fi înnebunit.
În a treia noapte, Ghena s-a trezit înainte ca pisica să-l atingă.
03:00.
Mura stătea deja pe pieptul lui și îl privea fix.
— Tu ai ceas în cap? a întrebat el, iritat.
Pisica și-a întins lăbuța și l-a atins pe obraz.
— Nu mai suport!
A luat-o în brațe și a dus-o în sufragerie.
— Rămâi aici până dimineață. Îmi pare rău, dar trebuie să dorm.
Când a închis ușa, Mura a început să alerge prin hol. S-au auzit obiecte mișcate, un zgomot metalic și apoi un mieunat atât de ascuțit, încât Ghena s-a ridicat în capul oaselor.
Pentru prima dată, s-a speriat.
A ieșit și a găsit pisica lângă ușa bucătăriei. Un mic suport de umbrele zăcea răsturnat pe podea.
Mura l-a văzut și a pornit imediat înainte.
— Bine, bine! Ce este acolo?
A aprins lumina în bucătărie.
Nimic neobișnuit.
Frigiderul bâzâia ușor. Pe masă rămăsese o cană de ceai. În chiuvetă erau două farfurii.
Pisica s-a apropiat de dulapul de sub chiuvetă, l-a mirosit, apoi s-a întors spre Ghena.
— Un șoarece? Asta e? Pentru un șoarece nu mă lași să dorm?
A deschis dulapul.
Înăuntru se aflau detergentul de vase, câțiva bureți, o găleată și niște țevi vechi.
Nu era niciun șoarece.
— Vezi? Nu e nimic!
A închis dulapul și s-a întors în dormitor.
Mura nu l-a urmat.
A rămas în bucătărie, cu urechile ridicate și privirea ațintită asupra unui loc de sub chiuvetă.
În acea dimineață, Ghena a observat că îl doare capul.
Nu era o durere obișnuită. Îl apăsa în spatele ochilor, iar când s-a ridicat prea repede de pe scaun, bucătăria părea să se încline.
La serviciu, colegul său Victor l-a privit îngrijorat.
— Arăți rău, omule.
— Pisica nu mă lasă să dorm.
— Du-o la veterinar.
— Cred că o să trebuiască.
Victor i-a întins o sticlă cu apă.
— Și tu du-te la doctor dacă amețeala continuă. Nu e de glumă.
Ghena a dat din cap, dar se gândea deja la somnul pierdut.
Seara, a căutat pe internet picături calmante pentru pisici.
A găsit zeci de recomandări și a pus una dintre pagini la favorite.
Înainte să se culce, Mura s-a apropiat de el și și-a frecat capul de piciorul lui.
— Uite, fetița mea, a spus Ghena mai blând. Te iubesc, dar dacă mă mai trezești și la noapte, o să dorm eu în mașină.
Pisica i-a răspuns cu un mieunat slab.
La ora 02:59, în a patra noapte, Mura era deja trează.
Stătea nemișcată lângă perna lui Ghena.
La 03:00 fix, i-a apăsat nasul cu lăbuța.
Bărbatul a deschis ochii.
De data aceasta, înainte să se enerveze, a observat ceva care l-a făcut să încremenească.
Pisica tremura.
Nu de frig.
Întregul ei corp mic vibra, iar respirația îi era scurtă și grăbită.
— Mura? Ce ai pățit?
Pisica a sărit jos, s-a oprit în prag și a scos un mieunat stins.
Apoi a pornit spre bucătărie.
Ghena a rămas câteva secunde pe marginea patului.
În piept simțea o apăsare ciudată. Îl durea capul, avea gura uscată și parcă nu reușea să-și adune gândurile.
— Bine, a șoptit. De data asta vin cu tine.
A urmat-o pe holul întunecat.
Nu avea de unde să știe că acei câțiva pași aveau să-i salveze viața și să dezgroape un secret pe care cineva încercase cu orice preț să-l țină ascuns.
Partea 2 — Secretul de sub chiuvetă și noaptea în care Mura i-a salvat viața
Mura a intrat în bucătărie și s-a oprit lângă dulapul de sub chiuvetă.
De data aceasta nu mai mieuna.
Își arcuise spatele, ținea coada aproape de podea și privea fix spre spațiul îngust dintre dulap și perete.
— Ce este acolo, fetița mea? a întrebat Ghena.
S-a aplecat, dar un val puternic de amețeală l-a făcut să se sprijine de blat.
Pentru o clipă, totul s-a întunecat.
— Doamne… Ce se întâmplă cu mine?
Mura a început să-i lovească glezna cu lăbuța. Nu îl zgâria. Îl împingea, insistent, spre ușa bucătăriei.
Ghena a încercat să deschidă dulapul, dar degetele nu îl mai ascultau cum trebuie.
Atunci a simțit un miros slab, neobișnuit.
Nu era miros de mâncare stricată. Nici de umezeală.
Semăna vag cu aerul stătut dintr-o cameră în care funcționase mult timp un aparat vechi.
A privit spre centrala termică montată într-un colț al bucătăriei.
Un bec galben clipea pe panoul acesteia.
Centrala nu ar fi trebuit să funcționeze în felul acela.
Ghena era electrician, nu specialist în instalații de gaze, dar știa suficient cât să înțeleagă că durerea de cap, amețeala și somnolența neobișnuită puteau fi semnele unei intoxicații cu monoxid de carbon.
Gazul acela nu avea miros.
Iar dacă într-adevăr se acumulase în apartament, fiecare secundă conta.
— Mura… a murmurat el.
Pisica a mieunat și a fugit spre hol.
Ghena a încercat să o urmeze. S-a lovit cu umărul de tocul ușii, s-a prins de perete și a înaintat cu pași nesiguri.
În dreptul cuierului, picioarele i s-au înmuiat.
A căzut în genunchi.
Telefonul era în dormitor.
Ușa de la intrare părea îngrozitor de departe.
Mura s-a întors imediat. I-a atins obrazul cu nasul umed, apoi a fugit spre ușă și a început să zgârie cu disperare.
— Ajutor… a încercat Ghena să strige.
Vocea i-a ieșit atât de slabă, încât abia s-a auzit.
A mai încercat o dată.
— Ajutor!
Deasupra lui, în apartamentul de la etajul al patrulea, o femeie în vârstă s-a întors de pe o parte pe alta.
Doamna Elena avea șaptezeci și patru de ani și dormea prost de când își pierduse soțul. În fiecare noapte se trezea de mai multe ori, se ridica să bea apă și asculta pentru câteva minute zgomotele blocului.
În noaptea aceea auzise ceva neobișnuit.
Un animal zgâria o ușă.
Apoi se auzise o bufnitură.
Elena și-a pus papucii și a ieșit pe palier.
— Domnule Gheorghe? a strigat ea, aplecându-se spre scări.
Nimeni nu i-a răspuns.
A coborât un etaj și s-a oprit în fața ușii lui.
Dinăuntru veneau zgomote repetate, nervoase.
— Gheorghe, ești bine?
Mura a început să miaune cu și mai multă putere.
Elena a bătut în ușă.
— Gheorghe!
Din apartament s-a auzit o voce abia perceptibilă.
— Ajutor…
Femeia a scos telefonul din buzunarul halatului și a sunat la 112.
— Cred că vecinul meu a pățit ceva! E căzut în apartament și nu poate deschide! Vă rog, trimiteți pe cineva!
Operatorul i-a cerut adresa și a îndrumat-o să nu intre într-un spațiu potențial periculos, mai ales după ce Elena a menționat existența unei centrale pe gaz.
În câteva minute, pe strada încă întunecată au apărut luminile unei autospeciale de pompieri și ale unei ambulanțe.
Pentru Elena, așteptarea păruse o eternitate.
Pentru Ghena, timpul dispăruse aproape complet.
Își amintea doar podeaua rece de pe hol, un mieunat lângă ureche și senzația că cineva îl trage într-un somn foarte adânc.
Pompierii au deschis ușa cu echipamentul din dotare.
Un detector portabil a indicat imediat o concentrație periculoasă de monoxid de carbon.
— Avem CO în interior! a strigat unul dintre ei. Echipament de protecție, repede!
Un alt pompier l-a găsit pe Ghena prăbușit lângă perete.
Mura stătea lângă capul lui.
Când salvatorul s-a apropiat, pisica a făcut un pas înapoi, dar nu a fugit.
— Este conștient, dar răspunde greu! Pregătiți oxigenul!
Ghena a fost scos din apartament și preluat de echipajul medical.
Pompierii au asigurat ventilația și au verificat încăperile, iar alimentarea cu gaz a fost oprită.
Unul dintre ei a observat pisica ghemuită sub cuier.
— Și pe tine te luăm de aici, micuțo.
Mura a fost scoasă la aer curat și încredințată temporar Elenei, pentru a primi îngrijiri veterinare.
La spital, Ghena s-a trezit câteva ore mai târziu.
Primul lucru pe care l-a văzut a fost un tavan alb.
Al doilea, chipul obosit al unui medic.
— Unde sunt?
— La spital. Ați suferit o intoxicație cu monoxid de carbon. Ați avut mare noroc că ați fost găsit la timp.
Ghena a clipit, încercând să-și amintească.
— Pisica…
— Poftim?
— Unde e pisica mea?
Medicul a zâmbit ușor.
— Din câte am înțeles, vecina dumneavoastră a avut grijă de ea. A fost dusă și la un cabinet veterinar. Colegii ne-au spus că este stabilă.
Ghena a închis ochii.
În minte îi apărea imaginea Murei, cu lăbuța albă întinsă spre nasul lui.
Patru nopți.
Patru încercări de a-l ridica din pat.
Patru avertismente pe care le ignorase.
— Doctore… de cât timp se putea întâmpla asta?
— E greu de spus fără investigații tehnice, a răspuns medicul. Dar simptomele pe care le descrieți sugerează că ați putut fi expus de mai multe ori. Trebuie identificată și eliminată sursa înainte să vă întoarceți acasă.
Ghena a întors capul spre fereastră.
Pentru prima dată după mulți ani, lacrimile i-au curs fără să încerce să le ascundă.
Nu plângea numai de frică.
Plângea pentru că înțelesese cât de aproape fusese de moarte și cât de nedrept se purtase cu singura ființă care încercase să-l salveze.
Două zile mai târziu, un specialist autorizat a inspectat centrala și instalația de evacuare din apartament.
Ghena încă era internat, dar Victor, colegul lui, venise să îl ajute. Cu acordul proprietarului și în prezența administratorului blocului, tehnicianul a verificat conducta de evacuare, racordurile și dulapul de sub chiuvetă.
Problema nu era atât de simplă pe cât părea.
Un segment al traseului de evacuare fusese modificat necorespunzător, iar o piesă de îmbinare era montată defectuos. În anumite condiții de funcționare, gazele arse se întorceau în apartament.
Mai grav, sistemul de siguranță fusese intervenit fără respectarea procedurilor tehnice.
— Cine a lucrat aici? a întrebat specialistul.
Victor a ridicat din umeri.
— Nu știu. Gheorghe spunea că a chemat pe cineva acum două săptămâni.
— Cineva trebuie să fi modificat instalația. Așa ceva nu apare singur.
Administratorul blocului, un bărbat masiv pe nume Pavel, a devenit brusc neliniștit.
— Poate s-a stricat de la vechime.
Tehnicianul l-a privit atent.
— Piesele au urme recente de intervenție. Nu pare o simplă defecțiune produsă în timp.
Victor și-a amintit atunci o discuție avută cu Ghena.
Cu două săptămâni înainte, acesta îi povestise că administratorul îi recomandase un instalator ieftin, care putea să facă revizia fără prea multe formalități.
— Cine a fost instalatorul? l-a întrebat Victor pe Pavel.
— Nu mai știu exact. Un băiat… lucrează pe cont propriu.
— Cum îl cheamă?
— Nelu, parcă.
— Și numărul lui?
Pavel și-a frecat nervos ceafa.
— Trebuie să-l caut.
Victor a simțit imediat că ceva nu era în regulă.
Pavel nu era genul de om care să uite numerele meseriașilor. Dimpotrivă, ținea evidența tuturor intervențiilor din bloc într-un caiet negru, pe care îl purta mereu într-o geantă de piele.
În după-amiaza aceea, Victor l-a sunat pe Ghena la spital.
— Ghena, cine ți-a reparat centrala?
— Un instalator trimis de Pavel. De ce?
— Ai o factură?
— Nu. Mi-a spus că îmi face un preț mai bun fără acte.
Victor a tăcut câteva secunde.
— Ascultă-mă bine. Trebuie să-mi spui tot ce îți amintești despre omul acela.
Ghena s-a încruntat.
— De ce?
— Pentru că specialistul spune că cineva a umblat la sistemul de evacuare. Și nu pare o greșeală veche.
Ghena s-a ridicat încet pe pernă.
— Adică ce vrei să spui?
— Nu știu încă. Dar vreau să aflăm.
În seara următoare, Ghena a primit un telefon neașteptat.
Era Irina.
Nu mai vorbiseră de aproape șase luni.
— Am auzit ce s-a întâmplat, a spus ea, cu o voce neobișnuit de blândă. Ești bine?
— Acum sunt.
— M-am speriat când mi-a zis Elena.
Ghena a privit pe fereastră, spre luminile orașului.
— Mura m-a salvat.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Pisica?
— Da.
Irina a oftat.
— Întotdeauna a fost foarte atașată de tine.
— Se pare că mai mult decât am meritat.
Femeia nu i-a răspuns imediat.
Apoi a spus ceva care l-a făcut să se îndrepte brusc în pat.
— Ghena, trebuie să te întreb ceva. Ai semnat vreun document pentru apartament în ultima vreme?
— Ce document?
— Nu știu. O împuternicire, un acord de vânzare… ceva legat de locuință.
— Nu. De ce întrebi?
Irina a inspirat adânc.
— Pentru că Pavel m-a sunat acum trei săptămâni.
Ghena a rămas nemișcat.
— Pe tine?
— Da. Mi-a spus că apartamentul nostru… fostul nostru apartament… ar putea fi vândut și că ar exista niște neclarități în acte.
— Ce fel de neclarități?
— Nu mi-a explicat. A vrut să știe dacă mai am vreun drept asupra locuinței.
— Și ce i-ai spus?
— Că am rezolvat toate lucrurile la divorț și că apartamentul îți aparține exclusiv.
Ghena a simțit cum i se strânge stomacul.
Pavel nu avea niciun motiv să o contacteze pe Irina.
Niciun motiv legitim.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să mă amestec din nou în viața ta. Și… pentru că am crezut că e o chestiune banală.
A făcut o pauză.
— Ghena, îmi pare rău.
El a rămas cu telefonul la ureche mult timp după ce convorbirea s-a încheiat.
Deodată, toate lucrurile începeau să se lege într-un fel neliniștitor.
Instalatorul recomandat de Pavel.
Intervenția periculoasă asupra centralei.
Întrebările despre proprietatea apartamentului.
Și faptul că administratorul insistase de luni întregi să cumpere locuința.
— Ai un apartament foarte bine poziționat, Gheorghe, îi spusese într-o zi. Dacă te răzgândești, am pe cineva interesat. Îți dau un preț corect.
Ghena refuzase.
Apartamentul fusese cumpărat cu economiile părinților lui, completate de banii strânși în aproape două decenii de muncă.
Era singurul loc în care se simțea cu adevărat acasă.
Nu voia să-l vândă.
După externare, Ghena s-a mutat temporar la Victor. Mura, care fusese consultată, tratată și supravegheată de veterinar, a venit cu el.
Când a văzut-o, Ghena a îngenuncheat lângă cușca de transport.
— Fetița mea…
Pisica s-a apropiat de gratiile ușiței și a scos un mieunat răgușit.
Victor a deschis cușca.
Mura a ieșit încet și s-a îndreptat spre Ghena.
Bărbatul a luat-o în brațe.
— Iartă-mă, a șoptit, cu fața ascunsă în blana ei. Iartă-mă că nu te-am ascultat.
Mura i-a atins obrazul cu lăbuța.
Exact așa cum făcuse în fiecare noapte.
Ghena a început să plângă.
Victor s-a întors discret spre fereastră.
Nu era nevoie de niciun cuvânt.
În zilele următoare, cei doi bărbați au început să adune documente.
Raportul tehnic consemna intervențiile neconforme și pericolul creat de instalație. Fotografii detaliate arătau piesele modificate. Ghena păstrase în telefon schimburile de mesaje cu Pavel, inclusiv numărul instalatorului recomandat.
Poliția fusese sesizată.
La început, Ghena crezuse că totul se va limita la o anchetă privind o lucrare executată ilegal și neglijent.
Dar apoi a apărut un martor.
Un tânăr pe nume Andrei, care lucrase o perioadă ca ajutor pentru instalatorul Nelu, l-a contactat pe Victor.
— Am văzut la televizor știrea despre omul intoxicat, a spus el. Cred că știu cine i-a făcut lucrarea.
S-au întâlnit într-o cafenea mică, aproape de gară.
Andrei avea douăzeci și trei de ani, mâini aspre și ochi obosiți.
Își răsucea nervos telefonul între degete.
— Nu vreau probleme, a început el.
— Nici noi, a răspuns Ghena. Dar era să mor.
Tânărul a coborât privirea.
— Știu.
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Spune-ne ce știi, l-a îndemnat Victor.
Andrei a scos telefonul și a deschis o conversație.
— În ziua în care am mers la dumneavoastră, Nelu mi-a spus să rămân în dubă. Am văzut totuși că avea o piesă diferită de cea pregătită inițial. Când l-am întrebat de ce o schimbă, mi-a zis să-mi văd de treabă.
— Și?
— După ce am plecat, s-a întâlnit cu administratorul în spatele blocului. S-au certat. Am auzit doar o parte.
Ghena a simțit că inima începe să-i bată mai repede.
— Ce ai auzit?
Andrei a înghițit în sec.
— Pavel a spus: „Eu ți-am zis să-l sperii, nu să faci o nenorocire.”
În cafenea se auzea muzică încet. O chelneriță a trecut pe lângă masa lor cu o tavă de pahare.
Ghena a rămas cu mâna suspendată deasupra ceștii.
— Să mă sperie?
Andrei a dat din cap.
— Nelu i-a răspuns că instalația o să dea probleme, că poate omul se satură de reparații și vinde apartamentul. Și că nu se va întâmpla nimic grav.
Victor s-a aplecat înainte.
— Ai vreo dovadă?
— Nu am înregistrat discuția. Dar am mesajele de la Nelu. Mi-a cerut să nu spun nimănui ce piesă a montat și mi-a trimis bani în plus pentru tăcere. Eu nici nu i-am vrut.
Ghena și-a dus mâna la frunte.
Nu-și putea imagina că cineva ar fi fost dispus să-i pună viața în pericol pentru niște pereți și câteva camere.
— De ce vorbești acum? a întrebat el.
Andrei și-a ridicat ochii.
— Pentru că mama mea a murit într-un incendiu când aveam paisprezece ani. Și pentru că, atunci când am văzut fotografia dumneavoastră, mi-am dat seama că puteam să fiu complice la moartea altui om.
Vocea i s-a frânt.
— Am făcut o prostie că am tăcut. Nu vreau să mai tac.
Ghena l-a privit câteva clipe.
— Atunci spune totul poliției.
— Asta am venit să fac.
Ancheta a durat luni de zile.
Autoritățile au verificat mesajele, plățile, intervențiile asupra instalației și legăturile dintre Pavel și instalator.
Între timp, a ieșit la iveală motivul real pentru care administratorul voia atât de mult apartamentul lui Ghena.
O firmă imobiliară pregătea cumpărarea mai multor locuințe din bloc, aflat într-o zonă unde prețurile crescuseră rapid. Pavel avea o înțelegere financiară cu unul dintre intermediari și urma să primească o sumă importantă dacă reușea să convingă ultimii proprietari să vândă.
Ghena era unul dintre cei care refuzaseră categoric.
Pavel încercase mai întâi să-l convingă.
Apoi să-l preseze.
În ultimele luni îi trimisese mesaje despre presupuse reparații costisitoare, viitoare probleme structurale și taxe extraordinare.
Când toate acestea eșuaseră, îi recomandase un instalator care urma să creeze o defecțiune suficient de supărătoare încât Ghena să considere apartamentul o povară.
Dar intervenția asupra evacuării centralei fusese mult mai periculoasă decât pretinseseră cei implicați.
Monoxidul de carbon se acumulase în locuință în timpul nopților reci, când centrala funcționa mai intens.
Iar Ghena dormise acolo, fără să știe că aerul din propria casă îl otrăvea încet.
Cu fiecare noapte, simptomele deveniseră mai grave.
În anchetă au fost analizate inclusiv circumstanțele în care pisica îl trezise repetat.
Nimeni nu putea demonstra ce anume percepuse Mura. Poate că reacționase la schimbările din respirația lui Ghena, la neliniștea lui, la zgomotele centralei sau la propriul disconfort.
Cert era însă că insistența ei îl ridicase din pat și contribuise la salvarea lui.
Fără acele mieunături și fără zgomotul care o alertase pe Elena, ajutorul ar fi putut veni prea târziu.
Într-o dimineață, un anchetator i-a spus lui Ghena:
— Să știți că aveți un animal extraordinar.
Ghena a zâmbit trist.
— Nu mi-am dat seama decât când era aproape prea târziu.
— Important este că ați ascultat-o în cele din urmă.
Procesul a început aproape un an mai târziu.
Ghena nu voia să audă din nou despre noaptea în care aproape murise. Ar fi preferat să închidă totul într-un sertar al memoriei și să se întoarcă la viața de dinainte.
Dar Victor îi spusese ceva ce nu putea uita:
— Dacă oamenii aceștia scapă, mâine pot face la fel în casa altcuiva.
În sala de judecată, Pavel părea îmbătrânit.
Nu mai avea aerul acela sigur de sine cu care obișnuia să bată la ușile vecinilor.
Nelu stătea lângă avocatul său, cu privirea coborâtă.
Au fost prezentate rapoartele tehnice, mesajele și declarațiile martorilor.
Andrei și-a repetat mărturia fără să se ascundă.
A recunoscut că tăcuse după ce observase neregulile, dar a explicat și motivele pentru care decisese să vorbească.
Apărarea a încercat să susțină că fusese doar o intervenție neglijentă, fără intenția de a provoca moartea cuiva.
Instanța a analizat însă separat rolurile celor doi, pericolul previzibil al modificărilor și probele referitoare la planul de intimidare.
La un moment dat, avocatul lui Pavel l-a întrebat pe Ghena:
— Puteți demonstra că pisica dumneavoastră v-a trezit fiindcă exista monoxid de carbon în apartament?
Ghena a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi s-a uitat direct spre judecător.
— Nu pot demonstra ce știa pisica mea.
Vocea îi tremura, dar nu și-a coborât privirea.
— Pot demonstra doar că m-a trezit patru nopți la rând. Că am încuiat-o afară din dormitor. Că m-am supărat pe ea. Că în a patra noapte am urmat-o și am fost găsit aproape inconștient. Și mai pot spune ceva.
A făcut o pauză.
— Oamenii aceștia știau că am încredere în ei. Administratorul avea cheia spațiilor comune și îmi recomanda meseriași. Nu m-am gândit niciodată că trebuie să mă apăr de cei care ar fi trebuit să se îngrijească de siguranța blocului.
Sala a amuțit.
— Pisica mea nu putea să vorbească, a continuat Ghena. Dar a încercat să mă avertizeze. Eu n-am ascultat-o. Am ascultat, în schimb, niște oameni care m-au pus în pericol.
Pavel a întors capul.
Pentru prima dată, Ghena nu mai simțea frică atunci când îl privea.
Simțea doar hotărârea de a merge până la capăt.
Hotărârea judecătorească a venit câteva săptămâni mai târziu.
Pavel și Nelu au fost găsiți vinovați pentru faptele stabilite de instanță în legătură cu intervenția periculoasă, prejudiciul produs și participarea lor la planul de intimidare.
Au primit pedepse privative de libertate, diferențiate în funcție de rolul și răspunderea fiecăruia. Instanța a dispus și plata unor despăgubiri către Ghena.
Administratorul și-a pierdut funcția, iar lucrările făcute prin intermediul său au fost verificate.
Mai multe familii din bloc au descoperit astfel deficiențe ale instalațiilor, care au fost remediate înainte să provoace alte tragedii.
Pentru Ghena, despăgubirile nu puteau șterge nopțile de spital, frica de a dormi singur sau felul în care se schimbase încrederea lui în oameni.
Dar dreptatea fusese făcută.
Și apartamentul rămăsese al lui.
După efectuarea reparațiilor autorizate, verificarea evacuării gazelor arse și montarea unor detectoare corespunzătoare, Ghena s-a întors acasă.
În prima seară, Mura a inspectat fiecare cameră.
A mirosit colțurile, a trecut pe sub masă și s-a oprit în bucătărie, lângă dulapul de sub chiuvetă.
Ghena a privit-o.
Un fior rece i-a coborât pe șira spinării.
— Știu, fetița mea, a spus el încet. Știu.
Pisica a ridicat capul.
— Dar acum e bine. Am verificat tot. Suntem în siguranță.
Mura s-a apropiat de el și i-a frecat obrazul de gleznă.
Ghena s-a aplecat și a luat-o în brațe.
— N-o să te mai ignor niciodată.
Timpul a trecut.
Ghena s-a întors la serviciu, dar ceva din el se schimbase.
Nu mai făcea ore suplimentare în fiecare weekend. Nu mai amâna vizitele la doctor și nu mai considera somnul, mâncarea sau liniștea lucruri neimportante.
Începuse să o viziteze regulat pe Elena.
În fiecare duminică îi ducea câte ceva: fructe, pâine caldă sau florile care îi plăceau.
Bătrâna îl primea mereu cu același zâmbet.
— Nu trebuia să te deranjezi, Gheorghe.
— Dacă nu erați dumneavoastră, poate nu mai aveam ocazia să mă deranjez.
Elena clătina din cap.
— Pisica ta m-a trezit, dragul meu. Eu doar am sunat după ajutor.
— Și ați făcut exact ce trebuia.
În primăvara următoare, la propunerea lui Victor, Ghena a mers la un adăpost de animale.
Nu intenționa să adopte o altă pisică. Mura era deja stăpâna casei, iar el nu voia să-i tulbure liniștea.
Dar avea o idee.
A întrebat-o pe directoarea adăpostului dacă ar putea ajuta voluntar la repararea instalațiilor electrice.
— Nu am foarte mulți bani, a explicat el, dar mă pricep la fire, prize și tablouri electrice.
Femeia l-a privit surprinsă.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios.
Așa a început să petreacă două sâmbete pe lună la adăpost.
Repara lămpi, schimba întrerupătoare, monta corpuri de iluminat și uneori rămânea să ajute la curățenie.
Într-o după-amiază, o voluntară l-a întrebat de ce face toate acestea.
Ghena a zâmbit.
— Pentru că o pisică mi-a salvat viața. Și mi se pare că încă îi sunt dator.
Femeia i-a povestit apoi despre o fetiță de opt ani, Sofia, care venea des la adăpost cu bunica ei. Își pierduse tatăl într-un accident și de atunci vorbea foarte puțin.
Sofia se atașase de un motan bătrân, abandonat, pe care nimeni nu voia să-l adopte.
Într-o zi, Ghena a găsit-o stând în fața cuștii animalului.
— Îți place de el? a întrebat-o.
Fetița a dat din cap.
— De ce nu-l ia nimeni?
Ghena s-a așezat pe un scaun lângă ea.
— Poate pentru că unii oameni cred că animalele bătrâne nu mai au nimic de oferit.
Sofia a mângâiat motanul printre gratii.
— Dar el e bun.
— Știu.
— Și tata spunea că bătrânii știu cele mai frumoase povești.
Ghena a simțit o strângere în piept.
— Tatăl tău avea dreptate.
Două săptămâni mai târziu, bunica Sofiei a finalizat adopția motanului.
Fetița l-a numit Bunicul.
Când a plecat cu el în brațe, s-a întors și i-a făcut lui Ghena cu mâna.
Era prima dată când el o vedea zâmbind.
În seara aceea, Ghena a ajuns acasă cu un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de ani întregi.
Nu era fericirea aceea zgomotoasă, care te face să râzi fără motiv.
Era ceva mai liniștit.
Sentimentul că viața lui avea din nou rost.
La un an și jumătate după noaptea accidentului, Ghena a organizat o cină mică.
I-a invitat pe Victor, pe Elena și pe medicul veterinar care o îngrijise pe Mura.
Nu era o aniversare obișnuită.
El o numea, în glumă, „ziua în care am primit a doua viață”.
A pregătit friptură, cartofi la cuptor și salată de roșii. Elena a adus o plăcintă cu mere, iar Victor a venit cu o fotografie înrămată.
În imagine, Mura stătea pe pieptul lui Ghena și își ținea lăbuța albă peste nasul bărbatului adormit.
Ghena a izbucnit în râs când a văzut-o.
— De unde ai asta?
— Ți-am făcut fotografia într-o dimineață când am dormit la tine, înainte de accident. Uitasem de ea.
Pe rama din lemn era gravată o propoziție:
„Uneori, îngerii păzitori au mustăți și patru lăbuțe.”
Elena și-a dus mâna la gură.
— Vai, ce frumos!
Ghena a privit fotografia mai mult timp decât ar fi fost nevoie.
Apoi a așezat-o pe raftul din sufragerie, chiar lângă portretul părinților săi.
În timpul cinei, Mura s-a plimbat printre scaune, primind mângâieri și atenție de la toți.
— Ia uite-o pe eroina noastră! a spus Victor.
Pisica s-a urcat pe canapea și s-a întins cu o nepăsare regală.
— Nici nu știe ce mare lucru a făcut, a șoptit Elena.
Ghena a privit-o.
— Poate că știe mai multe decât noi.
În noaptea aceea, după ce oaspeții au plecat, Ghena a strâns farfuriile, a stins luminile și s-a dus în dormitor.
Mura l-a urmat.
Bărbatul s-a așezat pe marginea patului și a privit ceasul.
Era 22:47.
— Hai, fetița mea. Mâine avem treabă.
Pisica a sărit pe saltea și s-a culcat lângă pernă.
Ghena i-a mângâiat blana.
— Să știi că acum poți să mă trezești oricând vrei.
Mura a tors încet.
— La trei, la patru, la cinci… Nu contează. Promit că nu mă mai supăr.
A stins veioza.
În cameră s-a făcut liniște.
Pe la miezul nopții, ploaia a început să bată ușor în geam, la fel ca în prima noapte.
Ghena a dormit adânc.
La 03:00, ceasul digital a luminat pentru o clipă încăperea.
Mura și-a deschis ochii.
S-a ridicat, s-a întins leneș și s-a apropiat de fața lui.
L-a mirosit.
I-a ascultat respirația.
A rămas câteva secunde nemișcată, apoi s-a ghemuit din nou lângă el.
Nu l-a trezit.
Totul era bine.
Dimineața, Ghena s-a trezit odihnit. Soarele intra prin perdele, iar din bucătărie se auzea ciripitul păsărilor de afară.
A întins mâna spre Mura.
Pisica a deschis un ochi și a căscat.
— Bună dimineața, salvatoarea mea.
Ea i-a atins nasul cu lăbuța albă.
Ghena a râs.
— Da, da. Am înțeles. Micul dejun.
S-a ridicat și a urmat-o în bucătărie.
Acolo, în lumina caldă a dimineții, a pus mâncare în castronul ei, apoi și-a pregătit cafeaua.
Mura a mâncat câteva înghițituri și s-a întors lângă el.
Ghena a luat-o în brațe și s-a apropiat de fereastră.
Afară, orașul se trezea încet la viață.
Mașinile treceau pe strada udă, o femeie își plimba câinele, iar undeva, în curtea blocului, doi copii râdeau în drum spre școală.
Lucruri obișnuite.
Lucruri pe care aproape le pierduse.
— Știi ceva, Mura? a spus el încet. Am crezut multă vreme că am rămas singur pe lume.
Pisica și-a sprijinit capul de pieptul lui.
— Dar tu ai fost aici tot timpul.
A sărutat-o între urechi.
— Și când o să îmbătrânești, când n-o să mai poți sări pe pat și o să mergi mai încet, eu o să fiu aici pentru tine. Așa cum ai fost tu pentru mine.
Mura a început să toarcă.
Ghena a zâmbit, cu ochii umezi.
Nu știa dacă pisica îi înțelegea cuvintele.
Dar nici nu mai avea nevoie să știe.
Înțelesese, în sfârșit, ceva mult mai important: dragostea nu vine întotdeauna sub forma pe care o așteptăm. Uneori nu vorbește, nu explică și nu cere nimic în schimb. Uneori îți pune doar o lăbuță pe obraz, în mijlocul nopții, și refuză să te lase să dormi atunci când somnul te-ar putea costa viața.
Din ziua aceea, Ghena nu a mai încuiat niciodată ușa dormitorului.
Iar Mura a trăit încă mulți ani, iubită, îngrijită și răsfățată, dormind în fiecare noapte lângă omul pe care îl salvase.
În fiecare dimineață, înainte să plece la serviciu, Ghena se oprea în fața fotografiei înrămate, zâmbea și spunea:
— Încă o zi, fetița mea. Încă o zi datorită ție.
Și, undeva de pe canapea, se auzea mereu același răspuns blând:
— Miau.