În cutiuță se afla o cheie mică, argintie, legată cu o panglică albastră. Sub ea era un plic împăturit de mai multe ori și o fotografie veche, îngălbenită la colțuri.
Am ridicat fotografia cu degetele tremurânde. Înfățișa un băiețel de aproximativ șapte ani, cu părul castaniu și un zâmbet larg, stând în fața unei case modeste. Lângă el se afla o femeie tânără, care îl ținea de umeri.
Băiețelul eram eu.
Mi-am recunoscut imediat cămașa cu dungi și genunchiul bandajat. Fotografia fusese făcută cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-o vară pe care mi-o aminteam foarte bine.
Dar nu înțelegeam cum ajunsese în mâinile Aliciei.
— De unde are sora ta fotografia asta? am întrebat, ridicând privirea spre femeia din fața mea.
Sora ei, Elena, și-a șters lacrimile cu o batistă.
— Citește scrisoarea, Lucas. Te rog. Alicia mi-a spus că numai așa vei înțelege.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru erau patru pagini scrise de mână. Recunoșteam literele rotunjite ale Aliciei, felul în care făcea inimioare în locul punctelor de deasupra literei „i” și obiceiul ei de a sublinia cuvintele importante.
Pe prima pagină scria:
„Dragul meu Lucas, dacă citești această scrisoare, înseamnă că am plecat într-un loc unde sper că nu există perfuzii, analize și oameni care îți spun să fii curajoasă atunci când tu ai vrea doar să plângi.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
„Înainte de toate, vreau să-ți spun ceva. Nu te-am ales pentru că erai medicul meu. Nu te-am ales nici pentru că aveam nevoie de cineva care să mă salveze. Te-am ales pentru că, atunci când toți ceilalți vedeau o fată bolnavă, tu încă puteai să vezi un om care voia să râdă.”
M-am sprijinit de portiera mașinii. Oamenii care părăseau cimitirul treceau pe lângă noi, dar vocile lor păreau să vină de foarte departe.
Am continuat să citesc.
„Totuși, există un adevăr pe care nu ți l-am spus. Un adevăr pe care l-am descoperit înainte să ne cunoaștem și care m-a făcut să cred că unele întâlniri nu sunt întâmplătoare.”
Am întors pagina.
„Când aveam doisprezece ani, mama mi-a povestit despre un băiețel pe care îl cunoscuse cu mult timp în urmă. Un băiețel care visa să devină medic, deși familia lui nu avea bani. Mama spunea că nu întâlnise niciodată un copil atât de hotărât.”
Am privit din nou fotografia.
Femeia care mă ținea de umeri era doamna Clara.
Fusese bibliotecara din cartierul în care crescusem.
O femeie blândă, cu părul prins mereu într-un coc, care îmi permitea să rămân în bibliotecă și după închidere, atunci când acasă nu aveam lumină suficientă pentru a învăța.
Într-o iarnă, când aveam unsprezece ani, îmi cumpărase un atlas de anatomie din banii ei. Îmi spusese că fiecare vis mare începe cu cineva care are curajul să creadă în el.
Nu o mai văzusem de aproape cincisprezece ani.
— Clara era mama voastră? am întrebat-o pe Elena.
Femeia a încuviințat.
— Da. Mama noastră.
Am simțit că pământul se clatină sub mine.
— Dar… Alicia nu mi-a spus niciodată.
— Știu. A vrut să-ți explice. Numai că lucrurile au devenit complicate.
Am coborât privirea spre scrisoare.
„Mama a murit când aveam paisprezece ani. În ultimele luni de viață, vorbea adesea despre oamenii pe care îi ajutase. Dar cel mai mult vorbea despre tine, Lucas. Spunea că își dorește să afle dacă ai reușit să ajungi medic.”
Mi-au dat lacrimile.
„După moartea ei, am găsit într-o cutie fotografiile și scrisorile pe care le păstrase. Printre ele era și fotografia ta. Pe spate scrisese: «Lucas, viitorul doctor. Să nu uite niciodată cât de departe poate ajunge».”
Am întors fotografia.
Exact acele cuvinte erau scrise acolo, cu cerneală albastră, într-un scris pe care îl recunoșteam.
Am rămas nemișcat.
În toți anii de facultate, mă gândisem uneori la doamna Clara. Îmi aminteam că îmi dăduse cărți, că mă încurajase și că mă ascultase atunci când aveam impresia că nu voi reuși niciodată să termin studiile.
Dar nu știusem că vorbise despre mine propriilor copii.
Și, mai ales, nu știusem că Alicia era fiica ei.
— De ce nu mi-a spus? am întrebat aproape în șoaptă.
Elena a privit spre mormântul proaspăt acoperit cu flori.
— Pentru că nu voia să te simți obligat să o iubești.
Am ridicat ochii.
— Ce vrei să spui?
— Când Alicia a aflat că vei lucra în secția unde era internată, a recunoscut numele. A întrebat despre tine, iar când te-a văzut prima dată, a știut că ești băiețelul din fotografie. Dar a hotărât să nu-ți spună. Voia să o cunoști pe ea, nu doar să-ți amintești de mama noastră.
Am rămas cu scrisoarea în mâini, încercând să înțeleg.
— Și când mi-a cerut să mă căsătoresc cu ea?
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Atunci nu mai era vorba despre mama. Era vorba despre tine.
Am continuat să citesc.
„Știu că probabil ești supărat că nu ți-am spus mai devreme. Ai dreptul să fii. Dar vreau să înțelegi ceva: nu m-am îndrăgostit de fotografia unui băiețel și nici de povestea pe care mi-a spus-o mama. M-am îndrăgostit de bărbatul care își ascundea oboseala ca să-i încurajeze pe ceilalți, de omul care își amintea numele fiecărei asistente și de medicul care mă întreba cum mă simt cu adevărat, nu doar cât de tare mă doare.”
M-am oprit.
O amintire mi-a revenit cu o claritate dureroasă.
Era o după-amiază ploioasă. Alicia tocmai terminase o ședință dificilă de tratament și abia putea ține ochii deschiși. Eu intrasem în salon ca să verific câteva rezultate.
— Lucas, mă întrebase ea, de ce ai vrut să devii medic?
Îi răspunsesem cu explicația pe care o dădeam tuturor: voiam să ajut oamenii.
Dar Alicia insistase.
— Nu, asta spun toți medicii. Eu vreau să știu adevăratul motiv.
Atunci îi povestisem despre tatăl meu, care se îmbolnăvise grav când eram copil, și despre neputința pe care o simțisem văzându-l suferind.
Îi spusesem că în acele zile îmi promisesem să învăț tot ce puteam, ca într-o bună zi să pot fi de folos unei familii care trecea prin aceeași teamă.
Alicia mă ascultase fără să glumească.
La final, îmi spusese:
— Cred că băiețelul acela ar fi foarte mândru de tine.
Abia acum înțelegeam de ce avusese lacrimi în ochi.
Elena m-a atins ușor pe braț.
— Mai este ceva în cutie, Lucas.
Am privit din nou înăuntru.
Sub plic se afla un mic medalion din argint, cu o inimă gravată pe capac. L-am deschis și am descoperit două fotografii minuscule.
În stânga era fotografia doamnei Clara.
În dreapta, o fotografie făcută în ziua nunții noastre din spital.
Alicia zâmbea sub voalul improvizat, iar eu stăteam lângă ea, cu o mână așezată peste a ei.
Pe spatele medalionului erau gravate câteva cuvinte:
„Pentru omul care a învățat să vindece și să iubească.”
Am strâns medalionul în palmă.
— Nu înțeleg cheia, am spus.
Elena a tras aer în piept.
— Cheia deschide un sertar din vechiul birou al mamei. Alicia a vrut să-l vezi singur. A spus că acolo se află ultima parte a darului ei.
Am privit-o nedumerit.
— Ce se află în sertar?
— Nu știu tot. Știu doar că Alicia a pregătit ceva în ultimele săptămâni, cu ajutorul meu și al câtorva prieteni.
Mi-a scris adresa pe o bucată de hârtie.
— Vino mâine, când te simți pregătit.
În seara aceea, m-am întors într-un apartament care mi s-a părut mai gol decât fusese vreodată.
Pe masa din sufragerie se afla încă o fotografie de la nunta noastră. O asistentă o imprimase și mi-o oferise înainte să plec din spital.
În imagine, Alicia râdea.
Nu zâmbea politicos, nu încerca să pară curajoasă. Râdea cu toată bucuria de care mai era capabilă, deși trupul ei slăbit abia mai rezista.
M-am așezat pe canapea și am început să plâng.
Plânsesem și în ziua în care murise. Plânsesem în timpul înmormântării și când o văzusem pentru ultima dată.
Dar acum plângeam și pentru ceva ce nu știusem până atunci.
Pentru faptul că viața îmi adusese înapoi, prin Alicia, o parte din copilăria mea. Pentru femeia care mă ajutase să devin medic și pentru fiica ei, care îmi arătase că nu toate lucrurile importante pot fi salvate cu medicamente.
A doua zi dimineață, am mers la adresa pe care mi-o dăduse Elena.
Casa se afla pe o stradă liniștită, mărginită de copaci bătrâni. Avea o verandă mică și obloane albastre, iar în grădină creșteau trandafiri.
Mi-am amintit-o imediat.
Fusesem acolo o singură dată, când aveam doisprezece ani. Doamna Clara mă invitase să aleg câteva cărți din biblioteca soțului ei, care murise cu mult timp înainte.
Elena m-a întâmpinat la ușă.
— Intră, Lucas.
Casa mirosea a ceai și a lemn vechi.
Pe pereții holului erau fotografii de familie. Am recunoscut-o pe Clara într-una dintre ele, ținând în brațe două fetițe.
Una era Elena.
Cealaltă era Alicia.
Am simțit din nou acea durere apăsătoare din piept.
— Biroul mamei este sus, mi-a spus Elena.
Am urcat scările și am intrat într-o cameră luminoasă, cu rafturi pline de cărți. Lângă fereastră se afla un birou din lemn închis la culoare.
Pe el era așezată o fotografie a doamnei Clara.
M-am apropiat și am trecut cu degetele peste rama ei.
— Nu am apucat niciodată să-i mulțumesc cum trebuie, am spus.
Elena a zâmbit trist.
— Cred că știa cât de mult a însemnat pentru tine.
Am scos cheia din buzunar și am introdus-o în broasca sertarului din dreapta.
S-a deschis imediat.
Înăuntru se afla un dosar gros, legat cu o panglică albă. Deasupra lui era un bilețel.
„Lucas, promite-mi că nu vei plânge înainte să ajungi la ultima pagină. Bine, bine, știu că este imposibil. Dar măcar încearcă. Cu drag, soția ta, Alicia.”
Am râs printre lacrimi.
Chiar și de dincolo de moarte, găsise o modalitate să mă tachineze.
Am desfăcut dosarul.
Primele pagini conțineau copii ale unor documente vechi, chitanțe și scrisori. Erau legate de un fond de sprijin pentru studenții la medicină proveniți din familii cu venituri mici.
Pe coperta dosarului scria:
„Proiectul Clara — O șansă pentru viitorii medici.”
Am privit-o pe Elena.
— Ce este asta?
— Visul Aliciei, mi-a răspuns ea.
Am început să răsfoiesc paginile.
În ultimele luni, Alicia discutase cu mai mulți foști colegi, profesori și prieteni de familie. Își dorise să creeze o inițiativă prin care studenții fără posibilități materiale să primească ajutor pentru manuale, taxe și alte cheltuieli legate de studii.
Nu era o fundație mare și nici nu dispunea de sume impresionante. Era un proiect modest, aflat la început, pentru care Elena obținuse deja sprijinul câtorva persoane.
La finalul dosarului se afla o scrisoare adresată mie.
„Lucas, mama mi-a spus cândva că oamenii nu pot schimba întreaga lume dintr-odată, dar pot schimba lumea unui singur om. Ea a făcut asta pentru tine. Tu ai făcut-o pentru mine.”
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.
„Nu am vrut să-ți las doar o amintire tristă. Nu vreau să te gândești la mine numai ca la fata care a murit la optsprezece ani. Vreau să-ți amintești că am râs, că am iubit, că am avut visuri și că, pentru o zi, am fost cea mai fericită mireasă din lume.”
Am făcut o pauză, încercând să-mi stăpânesc emoțiile.
„Știu că nu vei putea salva fiecare pacient. Știu că vor exista zile în care vei ajunge acasă epuizat și te vei întreba dacă ai ales bine. În acele zile, te rog să-ți amintești că medicina nu înseamnă numai să învingi boala. Uneori înseamnă să ții pe cineva de mână când îi este frică. Să asculți. Să nu lași un om să se simtă singur.”
Am închis ochii.
În minte mi-a apărut imaginea Aliciei, întinsă pe patul de spital, cu eșarfa albă pe cap și cu verigheta împletită din bandaj în jurul degetului.
„Dacă vei vrea, mi-ar plăcea să ajuți proiectul acesta să crească. Nu trebuie să-i dedici viața ta și nici să te simți obligat. Este doar o invitație. O modalitate prin care bunătatea mamei mele să ajungă la alți oameni.”
Ultimul paragraf era scris cu litere puțin mai tremurate.
„Și încă ceva, Lucas. Te rog să nu-ți petreci restul vieții plângând după cele două zile în care am fost căsătoriți. Au fost cele mai frumoase două zile ale mele, dar tu meriți mulți ani frumoși. Meriți să iubești din nou, să râzi, să călătorești și să ai o familie, dacă asta îți dorești. Nu ar fi o trădare. Ar fi viața mergând mai departe.”
Sub aceste cuvinte, Alicia desenase o inimioară.
„Cu dragoste, Alicia. Soția ta pentru două zile. Prietena ta pentru totdeauna.”
Am lăsat scrisoarea pe birou și mi-am acoperit fața cu mâinile.
Elena s-a așezat lângă mine.
Nu mi-a spus să fiu puternic. Nu mi-a cerut să mă liniștesc. A rămas acolo, în tăcere, până când am putut respira din nou fără să simt că mă sufoc.
— A pregătit toate astea când era atât de bolnavă? am întrebat.
— Da. În zilele în care avea putere, îmi dicta idei și mă ruga să contactez oameni. Uneori adormea la jumătatea unei propoziții. Când se trezea, voia să continuăm exact de unde rămăseserăm.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Așa era Alicia. Chiar și atunci când nu mai avea aproape nimic, găsea ceva de dăruit.
Am privit dosarul.
— Vreau să ajut.
— Lucas, nu trebuie să hotărăști acum.
— Știu. Dar vreau. Nu ca să-mi plătesc vreo datorie. Și nu pentru că mi-a cerut ea. Vreau pentru că știu cum este să ai un vis și să nu ai bani să-l urmezi.
Elena a încuviințat.
— Atunci o să facem asta împreună.
În următoarele săptămâni, am început să lucrăm la proiect.
Am discutat cu foști profesori, cu reprezentanți ai facultății de medicină și cu oameni dispuși să contribuie. Am stabilit reguli clare pentru acordarea sprijinului și am căutat modalități prin care inițiativa să poată funcționa transparent și pe termen lung.
Nu a fost ușor.
Au existat formulare, întâlniri, documente și multe seri în care eram atât de obosit, încât adormeam cu laptopul deschis.
Dar pentru prima dată după moartea Aliciei simțeam că pot face ceva cu durerea mea, fără să încerc să o ascund.
În același timp, am început să mă gândesc serios la ceea ce se întâmplase în spital.
Relația mea cu Alicia fusese profund personală, dar eu fusesem și medicul ei. În timpul bolii, ea se aflase într-o situație de vulnerabilitate extremă, iar responsabilitatea mea profesională nu dispăruse doar pentru că între noi apăruseră sentimente.
Mi-am dat seama că trebuia să înțeleg mai bine această limită.
Am discutat cu un mentor și am cerut sprijinul unui consilier specializat în etică medicală. Nu căutam pe cineva care să-mi spună că totul fusese perfect. Voiam să privesc sincer deciziile luate, inclusiv faptul că acceptasem o căsătorie cu o pacientă aflată la sfârșitul vieții.
Am înțeles că intențiile bune nu înlătură automat problemele de etică și că un medic trebuie să protejeze autonomia și interesele pacientului, inclusiv atunci când propriile emoții sunt foarte puternice.
Nu puteam schimba trecutul. Dar puteam învăța din el și puteam avea mai multă grijă de felul în care îmi exercitam profesia.
La câteva luni după înmormântare, am revenit pentru prima dată în salonul în care fusese internată Alicia.
Patul era ocupat de o altă pacientă, o femeie în vârstă care citea o revistă. Pe pervaz se afla un ghiveci cu o plantă verde.
Am rămas câteva secunde în prag.
Una dintre asistentele care participaseră la nunta noastră m-a observat.
— Lucas, ești bine?
Am zâmbit slab.
— Da. Doar că mi-am amintit de cineva.
Asistenta a încuviințat.
— Și noi ne amintim de ea.
Mi-a povestit că, după moartea Aliciei, colegii păstraseră pentru o vreme o fotografie mică de la ceremonia noastră în camera personalului. Nu ca pe un simbol al unei povești perfecte, ci ca pe o amintire a unei paciente care reușise să aducă veselie chiar și în cele mai grele zile.
— Îți amintești ce ne spunea? m-a întrebat asistenta.
Am zâmbit.
— Că zâmbetul este gratuit.
— Exact.
Am râs amândoi.
În acel moment, am simțit pentru prima dată că puteam rosti numele Aliciei fără ca durerea să mă copleșească în întregime.
Un an mai târziu, proiectul Clara a oferit primele trei burse pentru studenți la medicină care aveau dificultăți financiare.
Ceremonia a fost simplă. Am organizat-o într-o sală mică a facultății, cu ajutorul profesorilor care susținuseră inițiativa.
Printre beneficiari se afla o tânără pe nume Sofia.
Avea douăzeci de ani și provenea dintr-o familie cu patru copii. Tatăl ei lucra în construcții, iar mama era îngrijitoare într-un cămin pentru vârstnici.
Când i-am înmânat documentele bursei, Sofia a început să plângă.
— Nu știu cum să vă mulțumesc, a spus. Mă gândeam să întrerup facultatea pentru un an, ca să pot munci.
Am privit-o și m-am văzut pe mine la vârsta ei.
— Nu trebuie să-mi mulțumești mie. Într-o zi, când vei putea, ajută și tu pe cineva.
Fata a încuviințat.
— Promit.
În primul rând al sălii, Elena își ștergea ochii cu o batistă.
Pe peretele din spatele nostru era proiectată o fotografie a doamnei Clara, alături de câteva cuvinte despre sprijinul acordat tinerilor care își doreau să studieze.
Nu afișasem fotografia Aliciei.
Nu pentru că aș fi vrut să o ascund, ci pentru că știam că ea și-ar fi dorit ca atenția să se îndrepte spre studenți și spre viitorul lor.
Totuși, în buzunarul sacoului purtam medalionul ei.
După ceremonie, Elena s-a apropiat de mine.
— Alicia ar fi fost fericită astăzi.
Am privit spre studenții care discutau emoționați cu profesorii.
— Cred că da.
— Știi ce mi-a spus cu câteva zile înainte să moară?
Am clătinat din cap.
— Mi-a spus: „Nu vreau ca Lucas să-și amintească de mine numai în ziua în care am murit. Vreau să aibă și zile în care să zâmbească pentru că am existat”.
Am simțit lacrimile apropiindu-se, dar de data aceasta am reușit să zâmbesc.
— Atunci cred că astăzi ar fi fost una dintre zilele acelea.
Au trecut încă doi ani.
Viața mea nu a devenit dintr-odată ușoară. Am continuat să am zile grele la spital, să pierd pacienți și să mă întreb uneori dacă făcusem tot ce era posibil.
Dar am învățat să cer ajutor când aveam nevoie. Am început să petrec mai mult timp cu părinții mei, să-mi revăd prietenii și să nu mai tratez odihna ca pe un semn de slăbiciune.
Am continuat să lucrez la proiectul Clara, care creștea încet, prin donații și prin implicarea unor oameni care credeau în aceeași idee.
Într-o primăvară, Elena m-a invitat la casa familiei pentru a sorta câteva dintre cărțile rămase de la mama ei.
În timp ce așezam volumele în cutii, am găsit atlasul de anatomie pe care doamna Clara mi-l dăruise când eram copil.
Nu era exact exemplarul meu. Era o ediție identică, cu aceeași copertă albastră și cu aceleași ilustrații care mă fascinaseră cândva.
L-am deschis.
Pe prima pagină era scris:
„Pentru toți copiii care îndrăznesc să viseze mai departe decât le permit împrejurările.”
Am rămas cu cartea în mâini.
— Mama scria asta în aproape fiecare carte pe care o dăruia, mi-a spus Elena.
Am zâmbit.
— Știu. Am una acasă.
În acea seară, am mers la cimitir.
Am dus două buchete de flori: unul pentru Clara și unul pentru Alicia.
Mormintele lor se aflau la câțiva pași unul de celălalt.
M-am așezat pe banca din apropiere și am rămas mult timp în tăcere.
— Am reușit, Alicia, am spus încet. Primele burse au fost acordate. Și cred că mama ta ar fi fost mândră de noi.
Vântul mișca ușor frunzele copacilor.
— Încă îmi lipsești, am continuat. Uneori îmi vine să-ți povestesc ceva amuzant și abia după aceea îmi amintesc că nu te mai pot suna.
Am scos medalionul din buzunar.
— Dar am început să râd din nou. Așa cum mi-ai cerut.
Am rămas acolo până când soarele a început să apună.
Înainte să plec, am așezat medalionul înapoi în buzunar și am privit pentru ultima dată numele Aliciei de pe piatra funerară.
O cunoscusem într-o perioadă în care credeam că valoarea unui medic se măsoară numai prin viețile pe care reușește să le salveze.
Moartea ei mă obligase să accept un adevăr dureros: uneori, indiferent cât de mult ne dorim, nu putem schimba deznodământul unei boli.
Dar asta nu înseamnă că timpul petrecut alături de un om este lipsit de valoare.
Alicia nu trăise suficient ca să îmbătrânească, să-și împlinească toate visurile sau să aibă familia pe care poate și-ar fi dorit-o.
Trăise însă suficient ca să iubească, să aducă bucurie și să lase în urma ei un proiect care avea să ajute alți tineri.
Iar eu nu mai eram același om care intrase pentru prima dată în salonul ei, cu stetoscopul la gât și cu expresia mereu serioasă.
Înțelegeam acum că nu toate poveștile de dragoste sunt măsurate în ani.
Unele durează o viață întreagă și se sting fără să lase prea multe amintiri frumoase. Altele sunt foarte scurte, dar schimbă pentru totdeauna felul în care un om privește lumea.
Căsnicia mea cu Alicia durase două zile.
Două zile în care purtasem o cravată în locul stetoscopului, două zile în care o fată de optsprezece ani zâmbise sub un voal improvizat și două zile în care înțelesesem că dragostea nu poate fi redusă la timpul pe care îl avem la dispoziție.
Dar darul ei adevărat nu fusese cheia, medalionul sau scrisoarea.
Fusese curajul de a merge mai departe.
Și, mai ales, înțelegerea faptului că atunci când cineva pleacă dintre noi, bunătatea lui nu trebuie să dispară odată cu el.
Poate continua prin oamenii pe care i-a atins, prin gesturile pe care le-a inspirat și prin viețile pe care le-a schimbat.
În drum spre casă, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Sofia, una dintre primele studente care primiseră bursă.
„Domnule doctor Lucas, astăzi am luat primul meu examen important cu nota maximă. Voiam să vă spun că nu voi uita niciodată ajutorul primit. Sper ca într-o zi să pot face și eu pentru altcineva ceea ce ați făcut dumneavoastră pentru mine.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am ridicat privirea spre cerul luminat de ultimele raze ale soarelui.
Și am zâmbit.
Pentru că, undeva, în amintirea mea, încă auzeam vocea Aliciei:
— Domnule doctor Lucas, știți că zâmbetul nu costă nimic?
De data aceasta, nu m-am mai prefăcut că mă enervează.
Am zâmbit cu adevărat.
SFÂRȘIT.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.