Am sunat-o imediat pe Andreea.
Nu mi-a răspuns la primul apel.
În fundal se auzeau voci străine, taste apăsate rapid și fragmente de conversații spuse pe tonul acela rece și profesional pe care îl au oamenii atunci când încearcă să rezolve ceva urgent.
Când, în sfârșit, a răspuns, vocea ei era complet diferită de cea pe care o știam.
— Ioana, nu-i scrie nimic lui Andrei. Nimic. Acum fiecare minut contează.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce ai găsit?
A făcut o scurtă pauză.
— Contul în care au ajuns banii nu este pe numele lui și nici pe al Biancăi. Beneficiarul este o firmă mică înregistrată în Portugalia. Oficial, organizează evenimente. Contul a fost deschis acum trei săptămâni.
— Și?
— Astăzi au intrat două sume mari. Una de la Andrei. Cealaltă de la Bianca.
M-am așezat încet pe marginea scaunului.
Camera mi s-a părut brusc foarte rece.
— Deci și ea a pus bani?
— Așa reiese. Și mai este ceva. Bianca încearcă să împartă suma în mai multe tranșe și să retragă numerar din puncte diferite din aeroport. Prima operațiune a fost deja oprită. I s-a cerut să justifice proveniența banilor și să treacă prin verificări suplimentare.
— Dar Andrei?
— Este încă în zona de plecări. Tocmai a încercat să mute bani pe un alt card, unul pe care nu îl folosește în mod obișnuit. Probabil și-a dat seama că au apărut probleme.
Am închis ochii.
Îi vedeam aproape clar.
Andrei cu valiza aceea exagerat de scumpă.
Bianca lângă el.
Amândoi grăbiți, iritați, cu telefoanele în mână, încercând să înțeleagă de ce planul lor nu mai funcționa.
Și totuși, nu simțeam satisfacția la care m-aș fi așteptat.
Simțeam doar amărăciune.
Nu pentru că îmi era milă de el.
Ci pentru că omul cu care trăisem șapte ani fusese în stare să pregătească totul în așa fel încât eu să rămân fără bani, iar la final să-mi arunce și un mesaj plin de dispreț.
— Ce urmează? am întrebat.
— Banii nu au dispărut. Sunt blocați pentru verificări. Dar dacă există indicii că fondurile comune au fost transferate printr-un terț și apoi retrase coordonat, tranzacțiile pot fi suspendate până la clarificare. Ai făcut sesizarea la timp.
— Poate anula tot?
— Nu acum. Acum trebuie să explice de unde vin banii, de ce i-a trimis unei firme din străinătate și de ce au încercat să-i transforme imediat în numerar. Iar noi avem capturile cu biletele, sesizarea ta și cronologia operațiunilor.
Telefonul meu s-a aprins.
Andrei.
„De ce nu merge cardul?”
După câteva secunde a mai venit un mesaj.
„Ioana, ai făcut tu ceva?”
Am privit ecranul.
Degetele mele aproape că au început singure să scrie.
Voiam să-i spun că știam tot.
Despre bilete.
Despre Bianca.
Despre toate serile în care crezusem explicațiile lui.
Despre „apelurile de serviciu”.
Și mai ales despre acel ultim mesaj în care mă insultase, convins că deja câștigase.
Apoi mi-am amintit vocea Andreei.
Nu-i scrie nimic.
Am pus telefonul cu ecranul în jos.
Cinci minute mai târziu a sunat.
Nu am răspuns.
A sunat din nou.
La al treilea apel am ridicat.
— Ioana! a spus imediat.
În spatele lui se auzeau anunțurile din aeroport.
— Mi-au blocat cardul. Banii sunt blocați. Poți suna la bancă?
Am rămas tăcută o clipă.
— De ce aș face asta?
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
Nu era tăcerea unui om care regretă.
Era tăcerea unuia care calcula.
— Avem cont comun, a spus într-un final. Probabil e o problemă de securitate.
— Problemă de securitate?
Vocea mea devenise foarte calmă.
— Ai transferat banii noștri într-un cont al unei firme pe care eu nu o cunosc și încerci să-i retragi înainte să pleci spre Dubai. Asta nu e o eroare, Andrei.
Nu a răspuns.
Atunci am auzit vocea Biancăi în fundal.
— Spune-i să ridice blocarea!
Andrei a încercat să acopere microfonul, dar era prea târziu.
— Ioana, ascultă-mă. Nu e ceea ce crezi.
— Atunci spune-mi ce ar trebui să cred.
Am continuat înainte să mă întrerupă.
— Bilete pentru doi. O „deplasare de serviciu”. Banii dispăruți chiar în ziua plecării.
— Nu voiam să fur nimic!
— Și atunci ce voiai să faci?
A respirat greu.
— Să încep o viață nouă.
A spus-o atât de simplu, încât în acel moment s-a rupt ceva definitiv în mine.
Nu mai exista nicio îndoială.
— O viață nouă se începe cinstit, Andrei. Mai întâi spui adevărul. Apoi împarți ce aveți împreună. Nu golești contul și pleci pe ascuns.
— Eram nervos când ți-am scris.
— Nu. Erai sigur că nu mai pot face nimic.
Nu a răspuns.
În fundal, Bianca a izbucnit:
— O să pierdem zborul!
Și atunci situația mi s-a părut aproape absurdă.
Nu plăcută.
Nu satisfăcătoare.
Doar absurdă.
Își pregătiseră plecarea în secret, mizaseră pe bani care nu le aparțineau în întregime, iar acum cea mai mare lor grijă era că vor pierde avionul.
Vocea lui Andrei s-a schimbat.
— Ioana, dacă tu ai provocat asta, vor exista consecințe.
Am zâmbit fără să vreau.
— Au început deja.
Am făcut o pauză.
— Pentru tine.
Și am închis.
Andreea m-a sunat din nou câteva minute mai târziu.
— Încearcă să spună că este doar un conflict de familie și că tu faci asta din răzbunare.
— Și?
— Documentele nu arată deloc așa. Bianca este foarte agitată. În telefonul ei apar confirmări ale transferurilor.
Apoi vocea Andreei s-a schimbat.
— Ioana, mai este ceva.
— Ce?
— Nu era doar o aventură. Plănuiau de ceva timp.
Am simțit cum mi se încordează mâna pe telefon.
— Știam asta.
— Nu chiar tot. În mesaje apare și faptul că, după plecare, Andrei voia să-ți blocheze accesul în apartament.
Am rămas fără aer.
— Ce?
— Vorbise deja cu un agent imobiliar. Intenționa să închirieze locuința cât timp tu nu erai acasă.
Furia care m-a cuprins atunci era diferită.
Nu mai era haotică.
Era limpede.
— Apartamentul este pe numele meu.
— Știu.
Andreea a oftat.
— Tocmai de aceea planul lui era nu doar urât, ci și foarte prost.
La prânz m-am întâlnit cu avocatul recomandat de Andreea.
Am pus în fața lui tot ce aveam:
capturile de ecran, biletele, notificările, mesajele și istoricul transferurilor.
A citit fiecare pagină cu atenție.
— Primul lucru, a spus, este să păstrăm toate dovezile. Nu ștergeți niciun mesaj și nu răspundeți la amenințări.
Am dat din cap.
— Vom cere ca fondurile contestate să rămână protejate până la clarificarea situației dintre voi și vom documenta tentativa de a dispune unilateral de banii comuni.
Pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore, am simțit că pământul de sub mine nu se mai mișcă.
Seara, Andrei mi-a trimis un mesaj lung.
Mă acuza că sunt crudă.
O numea pe Andreea „prietena mea din bancă”.
Spunea că Bianca nu are nicio vină.
Apoi, brusc, tonul se schimba.
Își cerea iertare.
Scria că pierduseră zborul.
Că fusese ținut aproape două ore pentru verificări.
Că nu primise banii.
Și că Bianca plecase acasă, lăsându-l singur în aeroport.
Ultima propoziție era:
„Nu știu ce să fac acum.”
Am citit mesajul o singură dată.
Și, spre surprinderea mea, n-am simțit furie.
Doar liniște.
I-am răspuns:
„Începe cu adevărul.”
Replica lui a venit imediat.
„M-ai distrus.”
Am privit mult timp ecranul.
Apoi am scris:
„Nu, Andrei. Tu ai distrus singur ceea ce aveam. Eu doar nu te-am lăsat să mă distrugi și pe mine.”
După aceea mi-am închis telefonul.
Două săptămâni mai târziu, banii au ajuns într-un cont protejat până la clarificarea oficială a partajului.
Bianca a dispărut din viața lui Andrei aproape la fel de repede cum intrase.
Cât timp „noua lor viață” fusese finanțată dintr-un cont comun, libertatea părea romantică.
Când au rămas doar datoriile, explicațiile și consecințele, entuziasmul ei s-a evaporat.
Andrei a venit de câteva ori la apartament.
A sunat.
A insistat.
A promis că se schimbă.
Nu i-am deschis.
Mi-am luat măsurile necesare ca locuința mea să rămână sigură, iar lucrurile lui au fost puse în cutii și mutate într-un spațiu de depozitare, de unde și le putea recupera.
Apoi am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte mult timp.
Mi-am cumpărat un bilet de avion.
Un singur bilet.
Pe numele Ioana Popescu.
Nu ca să fug.
Nu ca să demonstrez ceva.
Și nu ca să încep o viață nouă alături de altcineva.
Ci doar pentru că voiam să aleg singură unde merg.
Când avionul s-a desprins de pistă, am privit luminile orașului micșorându-se sub mine.
Și atunci am înțeles ceva.
Trădarea doare.
Dar uneori cel mai periculos lucru nu este momentul în care cineva te trădează.
Este perioada lungă în care începi să crezi că trebuie să accepți orice doar pentru că ai investit ani într-o relație.
Eu nu mai credeam asta.
Nu mai eram obligată să repar deciziile lui.
Nu mai eram obligată să-i protejez imaginea.
Și nu mai eram obligată să-mi sacrific liniștea doar ca el să nu suporte consecințele propriilor alegeri.
Pentru prima dată după mult timp, direcția era numai a mea.
Și poate că exact atunci a început, cu adevărat, noua mea viață.