Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Când am ajuns la hotel, Marius mă aștepta lângă recepție.
— Vino.
— Ce ai găsit?
— Nu eu. Soțul doamnei Petrescu a spus ceva aseară.
M-a dus într-un birou mic.
Domnul Marinescu era acolo.
Și Corina.
Lângă ea stătea același cățel alb.
— De ce m-ați chemat? am întrebat.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Și eu aș vrea să știu.
Marius s-a uitat spre director.
— După ce Raluca a plecat, domnul Petrescu ne-a spus că ar trebui verificată și o altă posibilitate.
Corina s-a întors brusc spre el.
— Marius, am discutat deja asta.
— Ce posibilitate? am întrebat.
Nimeni n-a răspuns imediat.
Apoi Marius a arătat spre câine.
— Cățelul a mai înghițit lucruri.
M-am uitat la Corina.
— Ce înseamnă “lucruri”?
Directorul a răspuns:
— Acum câteva luni a înghițit un cercel.
— Cu piatră, a adăugat Marius. Au ajuns cu el la veterinar.
Corina s-a ridicat.
— Asta nu dovedește absolut nimic. Raluca a fost singurul angajat care a intrat în camera mea.
— Dar dumneavoastră știați asta ieri? am întrebat.
— Știam că animalul a mai făcut prostii. Nu că mi-a înghițit inelul.
— Și nu v-ați gândit că merită spus înainte să cereți să fiu dată afară?
— Nu eu te-am concediat.
M-am întors spre Marinescu.
A coborât privirea.
Acolo avea dreptate.
Corina mă acuzase.
Dar hotelul mă concediase.
— Atunci de ce sunt aici? am întrebat.
Directorul a răspuns:
— Pentru că până nu știm unde este inelul, situația nu este lămurită.
Corina a râs scurt.
— Nu-mi duc câinele la veterinar pentru fiecare obiect pe care îl pierd într-un hotel.
— Nu este vorba doar despre un obiect pierdut, i-am spus. Eu mi-am pierdut serviciul.
— Nu este problema mea.
Atunci chiar și Marinescu s-a uitat la ea.
— Doamnă Petrescu, după ce ne-ați spus că animalul a mai înghițit bijuterii, trebuie să verificăm.
— Trebuie?
— Dacă mențineți acuzația împotriva unui angajat, da.
Corina a refuzat.
A spus că era absurd, că pierdea timpul și că hotelul încerca să-și protejeze angajata.
Amenințarea cu postările online a apărut din nou.
Numai că de data aceasta directorul nu mai putea pretinde că exista o singură explicație.
Soțul ei a venit după aproape o jumătate de oră.
După o ceartă pe hol, el a convins-o să meargă la cabinetul veterinar unde mai fuseseră cu animalul.
Eu nu m-am dus.
Nu voiam să stau într-o sală de așteptare lângă femeia care mă numise hoață.
M-am întors acasă.
După-amiază, la 16:20, m-a sunat Marinescu.
— Raluca, inelul a fost găsit.
M-am așezat pe marginea patului.
— Unde?
A urmat o pauză.
— În stomacul câinelui. Se vede clar la radiografie. Veterinarul se ocupă de el.
N-am spus nimic.
— Raluca?
— Sunt aici.
— Vreau să vii mâine să discutăm.
— Despre ce?
— Despre întoarcerea ta la serviciu.
A doua zi nu m-am dus singură în biroul lui.
Marius era acolo ca martor al discuției.
Corina nu venise.
Nici nu era nevoie.
Marinescu mi-a spus că hotelul retrage orice suspiciune asupra mea și că îmi oferă postul înapoi.
— Și ziua în care m-ați concediat?
— Va fi plătită.
— Iar faptul că ieri am plecat de aici acuzată de furt?
A tăcut.
— Raluca, am fost pus într-o situație foarte dificilă.
— Și eu am fost. Numai că eu am plecat fără serviciu.
A acceptat să-mi dea în scris că nu existase nicio dovadă împotriva mea și că acuzația se dovedise nefondată.
Mi-a oferit și câteva zile libere plătite.
Am acceptat să mă întorc.
Nu pentru că îl iertasem.
Aveam două fetițe de crescut și nu-mi permiteam luxul de a transforma orgoliul într-o factură neplătită.
Corina nu și-a cerut scuze față în față.
Mi-a trimis prin conducerea hotelului un mesaj scurt în care recunoștea că inelul nu fusese luat de mine.
Atât.
M-am întors la muncă în săptămâna următoare.
Prima cameră în care am intrat mi-a fost greu s-o curăț.
Mă uitam la fiecare obiect de pe noptiere de parcă simplul fapt că îl vedeam putea deveni o acuzație.
Marius a observat.
— Ești bine?
— O să fiu.
După incident, hotelul a schimbat și procedura. O acuzație a unui client nu mai putea duce singură la concediere înainte de verificarea completă a situației.
Marinescu nu mi-a mai vorbit niciodată despre “protejarea imaginii hotelului”.
Iar eu n-am uitat ziua în care imaginea hotelului valorase pentru el mai mult decât șase ani în care nu lipsise nici măcar un leu din camerele pe care le curățasem.
Am rămas acolo pentru că Maria și Ilinca aveau nevoie de mine.
Dar din ziua aceea, când predam la recepție un ceas, bani sau o bijuterie uitată de vreun client, ceream să fie consemnat imediat.
Nu mai lăsam reputația mea în mâna nimănui.