Când am intrat în sala de judecată, soțul meu îi ținea amantei mâna pe genunchi, iar ea purta broșa mea în formă de lămâie.
Era ora unsprezece și cincisprezece minute, într-o dimineață rece de marți, iar pe holul Tribunalului Municipal mirosea a piatră udă și a cafea arsă. Alergasem de la intrare cu dosarul apăsat la piept, cu respirația tăiată și cu pantofii alunecând pe marmură. Broșa galbenă, prinsă de gulerul hainei mele, se legăna la fiecare pas. O primisem de la bunica mea în ziua nunții și nu o scosesem niciodată când mă simțisem speriată.
Judecătorul Petrescu își ridică ochii peste ochelari.
— Doamnă Ionescu, ședința a început de un sfert de oră.
— Îmi pare rău, domnule judecător. Am fost blocată în trafic. Șeful meu a reținut un raport până în ultima clipă.
— Motivele personale nu schimbă procedura. Aș fi putut pronunța deja soluția.
Atunci i-am văzut.
Andrei stătea pe banca din dreapta, impecabil într-un costum bleumarin. Lângă el era Bianca, femeia despre care susținuse că era doar o colegă. Își sprijinea capul pe umărul lui, iar degetele ei se jucau cu broșa mea. Nu o purta la guler, ci o ținea între unghii, ca pe un trofeu.
Mi s-a făcut frig dintr-odată.
— Ai venit, în sfârșit, spuse Andrei fără să se ridice.
— De ce are ea lucrul meu?
Bianca zâmbi încet.
— Nu mai este al tău, Mara. Unele lucruri se schimbă când o căsnicie se termină.
Am privit spre Andrei.
— Ai intrat în apartament fără mine?
— Apartamentul este pe numele amândurora. Nu face o scenă.
— Tu ai cerut divorțul, ai schimbat încuietoarea și ai trimis hainele mele la mama ta.
— Pentru că ai plecat.
— Am plecat la spital, când tatăl tău a făcut infarct. Tu erai deja cu ea în sufragerie.
Sala amuți. Bianca își retrase mâna, dar broșa rămase în palma ei.
Judecătorul lovi ușor cu stiloul în masă.
— Ajunge. Am primit cererea, întâmpinarea și declarațiile martorilor. Din actele depuse rezultă că pârâtul dorește desfacerea căsătoriei, iar reclamanta nu a prezentat motive pentru întârzierea repetată la termene.
— Am motive, am spus. Doar că avocatul meu nu a reușit să le depună pe toate.
— Avocatul dumneavoastră a renunțat ieri la reprezentare.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Avocatul meu, pe care îl plătisem șase luni, îmi trimisese în ajun un mesaj scurt: „Nu mai pot continua.” Nu îmi spusese de ce.
Andrei își încrucișă brațele.
— Mara vrea doar să amâne inevitabilul. Nu mai există nimic între noi.
— Atunci de ce te temi de documentele mele?
Zâmbetul lui se clătină pentru prima dată.
La ora unsprezece și douăzeci, judecătorul își puse ochelarii la loc și deschise mapa.
— Înainte de pronunțare, instanța va verifica ultimul înscris depus de partea pârâtă.
— Nu am depus niciun înscris astăzi, am spus.
Ușa sălii se deschise brusc. Soacra mea, Elena, intră sprijinindu-se de o umbrelă cu mâner de alamă. Era palidă, udă până la tiv și ținea la piept o cutie de lemn închisă la culoare.
Andrei se ridică.
— Mamă, ce cauți aici?
Elena nu se uită la el. Își puse cutia pe masa martorilor și spuse, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată:
— Am venit să fiu ultimul martor.
Judecătorul se aplecă spre ea.
— Aveți ceva de declarat?
Elena desfăcu încet capacul cutiei. Andrei făcu un pas înainte, iar mâna lui se întinse spre documentul din interior…
PARTEA 2
Mâna lui Andrei ajunsese la marginea mesei când Elena ridică umbrela și o așeză între ei.
— Nu te atinge de nimic, îi spuse.
În sala de judecată, nimeni nu mai respira normal. La ora unsprezece și douăzeci și două de minute, judecătorul Petrescu făcu semn grefierei să ridice cutia. Lemnul avea o zgârietură lungă pe capac, iar lângă ea se vedea o pată de ceară. M-am întrebat de câte ori deschisese Elena acel obiect înainte să aibă curajul să vină aici.
— Doamnă, ce conține? întrebă judecătorul.
— Lucruri pe care fiul meu a crezut că le poate ascunde pentru totdeauna.
Andrei se întoarse spre ea.
— Mamă, ești confuză. Ai luat medicamente.
— Sunt confuză de multe luni, Andrei. Astăzi însă îmi amintesc tot.
Bianca își strânse poșeta la piept.
— Nu este admisibil să aduceți obiecte personale într-un proces.
— Nu dumneavoastră hotărâți ce este admisibil, spuse judecătorul. Doamnă Elena, depuneți actele și explicați proveniența lor.
Elena scoase o fotografie, trei foi împăturite și un mic aparat de înregistrare. Când îl văzui, mi se strânse stomacul. În urmă cu opt luni, găsisem același aparat sub un sertar din biroul lui Andrei. Îl întrebasem ce este. Îmi spusese că îl folosise fiul unui coleg pentru un proiect școlar.
— Am păstrat aceste lucruri în casa mea, spuse Elena. Nu pentru a-mi distruge fiul, ci pentru a o proteja pe Mara.
Andrei râse scurt.
— Asta este ridicol. Mama mea are resentimente pentru că nu i-am permis să se amestece în căsnicia noastră.
— Tu mi-ai cerut să mint, răspunse Elena. Mi-ai cerut să spun că Mara te-a abandonat și că ai cumpărat singur apartamentul.
Am simțit o presiune în piept.
— Ce apartament? am întrebat.
Judecătorul privi actele.
— Este vorba despre imobilul din strada Lalelelor?
— Da, spuse Elena. Și despre împrumutul făcut pe numele ei.
Andrei se albi.
— Nu există niciun împrumut.
— Există un contract cu semnătura falsificată a Marei. Banii au fost trimiși într-un cont deschis pentru o societate care nu îi aparține.
Bianca se ridică brusc.
— Andrei, ai spus că totul este legal.
El se întoarse spre ea.
— Taci.
— Mi-ai spus că ea nu mai poate dovedi nimic.
Judecătorul lovi masa cu palma.
— Toată lumea se așază. Dacă mai întrerupe cineva, sala va fi evacuată.
Mi-am dus mâna la guler și am strâns broșa de lămâie. Metalul rece îmi intră în piele. Mă agățam de ea ca să nu mă prăbușesc.
Elena îl privi pe Andrei cu ochii umezi.
— În seara de 3 februarie te-am auzit vorbind cu Bianca. Erai în bucătăria mea. Credeai că dorm. Ai spus că, după pronunțarea divorțului, Mara va rămâne fără apartament, fără economii și fără puterea de a te încurca.
— Ai auzit greșit.
— Nu. Am înregistrat.
Cuvântul căzu în sală ca un pahar spart.
Judecătorul luă aparatul, îl privi și întrebă:
— Cine l-a predat instanței?
— Eu, spuse Elena. Dar nu este singurul lucru.
Grefiera începu să verifice documentele. După câteva secunde, își ridică privirea.
— Domnule judecător, contractul de împrumut are o anexă care nu figurează în dosarul inițial. Este datată cu trei zile înainte de cererea de divorț.
Andrei se repezi spre masă.
— Nu aveți dreptul să deschideți asta!
Judecătorul îi făcu semn agentului de pază să se apropie.
— Aveți dreptul să vă apărați, nu să împiedicați verificarea unei probe.
Elena scoase o foaie îngustă, împăturită în patru.
— Aici este numele celui care a pregătit totul, spuse ea.
M-am uitat la hârtie. În colțul de jos se vedea o ștampilă albastră și o semnătură pe care o recunoșteam.
Era semnătura avocatului care mă abandonase cu o seară înainte.
Andrei își pierdu echilibrul și se sprijini de bancă.
— Mara, ascultă-mă. Nu este ceea ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
El deschise gura, dar Bianca vorbi înaintea lui:
— Ai promis că divorțul va fi doar o formalitate. Ai spus că ea nu va ajunge niciodată să audă înregistrarea. De ce nu mi-ai spus că mama ta a luat-o?
Judecătorul porni aparatul. Din difuzor se auzi un foșnet, apoi vocea lui Andrei, limpede și rece:
— Până mâine dimineață, Mara nu va mai avea nimic pe numele ei…
În acel moment, telefonul grefierei începu să sune. Ea ascultă câteva secunde, apoi își schimbă la față și îi întinse judecătorului telefonul.
— Domnule judecător, tocmai a sosit un reprezentant al parchetului. Spune că are un mandat pentru cineva din această sală…
PARTEA 3
— Pentru cine? întrebă judecătorul.
Grefiera înghiți în sec.
— Pentru domnul Andrei Ionescu.
În sala de judecată se făcu o liniște atât de adâncă, încât auzeam picăturile de ploaie lovind ferestrele înalte. Era ora unsprezece și treizeci și unu. Andrei rămase cu o mână pe spătarul băncii, privind când spre ușă, când spre mama lui.
— Mamă, ai făcut asta? întrebă el.
Elena își coborî ochii.
— Nu eu. Adevărul a făcut-o.
Ușa se deschise, iar un procuror intră împreună cu doi polițiști. Nu purtau expresii triumfătoare. Aveau fețele acelea obosite ale oamenilor care văd prea multe familii distruse într-o singură zi.
— Domnule Ionescu, trebuie să veniți cu noi pentru declarații, spuse procurorul.
— În baza cărei acuzații?
— Fals, fraudă și folosirea neautorizată a datelor personale. Ancheta se referă la contractul de împrumut, la transferurile din contul societății și la înregistrarea pe care tocmai ați ascultat-o.
Bianca făcu un pas înapoi.
— Eu nu am știut nimic despre acte.
Andrei se întoarse spre ea, furios.
— Ai semnat declarația.
— Ai spus că era pentru apartament!
— Era pentru apartament.
— Nu. Era pentru datoriile tale.
Judecătorul ridică mâna.
— Înainte să fie escortat, domnul Ionescu va răspunde la o întrebare esențială. Doamnă Ionescu, sunteți sigură că semnătura de pe contract nu vă aparține?
M-am ridicat. Picioarele îmi tremurau, dar vocea mi-a ieșit clară.
— Sunt sigură. În ziua trecută pe contract eram la clinica Sfântul Luca, unde am făcut o investigație pentru mama mea. Am bonul de parcare, fișa medicală și mesajele trimise asistentei.
Elena își duse mâna la gură.
— Eu i-am spus să păstreze totul, șopti ea. Andrei mi-a cerut să o conving să nu verifice actele. Mi-a spus că, dacă nu îl ajut, va vinde casa mea ca să-și plătească datoriile.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.
— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că am crezut că încă îl pot salva.
M-am uitat la fiul ei. Andrei nu mai părea soțul elegant care intrase în sală ținând-o pe Bianca de mână. Părea un băiat speriat, cu fața cenușie și cu gulerul cămășii desfăcut.
Judecătorul porni din nou înregistrarea.
Vocea lui Andrei răsună:
— După divorț, Mara va pleca singură. Eu voi spune că a neglijat căsnicia. Bianca va confirma că locuiam deja împreună. Instanța va vedea un bărbat înșelat, nu un om care și-a golit conturile.
Apoi se auzi vocea Biancăi:
— Iar dacă ea găsește dovada?
— Nu o va găsi. M-am ocupat de avocat.
Înregistrarea se opri.
Andrei închise ochii.
Eu nu plângeam. Mă durea prea tare ca să mai pot plânge.
Judecătorul amână pronunțarea divorțului până la clarificarea bunurilor și dispuse conservarea actelor. Polițiștii îi cerură lui Andrei să își golească buzunarele. Cheile apartamentului, portofelul, telefonul. Tot ce pretinsese că îi aparține dispăru într-o pungă transparentă.
Când trecu pe lângă mine, se opri.
— Mara, nu lăsa să mă distrugă.
— Nu eu te-am distrus.
— Tu ești soția mea.
— Nu. Sunt femeia pe care ai încercat să o lași fără nimic.
Elena începu să plângă fără zgomot. Bianca rămase singură pe bancă, cu poșeta lipită de abdomen și cu privirea pierdută.
Credeam că aceea era răsturnarea de care avusesem nevoie. Dar, la ora douăsprezece fără zece, procurorul primi un apel și se îndepărtă spre fereastră. Când reveni, avea în mână o fotografie tipărită.
— Doamnă Ionescu, trebuie să vă întreb ceva înainte să plecați.
— Ce anume?
El privi fotografia, apoi spre Elena.
— Documentele din cutia dumneavoastră arată că Andrei nu a acționat singur. Persoana care a aprobat transferurile nu este avocatul lui.
Mi se tăie respirația.
— Atunci cine?
Procurorul întoarse fotografia spre mine. În imagine se vedea un bărbat intrând într-o bancă, purtând o eșarfă roșie și o insignă de serviciu la rever.
Era tatăl lui Andrei, despre care toți crezuseră că murise cu un an înainte…
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.