Partea a 2-a – Continuarea poveștii
N-am dormit aproape deloc.
Dimineața, Matei s-a trezit înaintea mea și m-a întrebat dacă bunicul se simțea mai bine.
— Sper că da, i-am răspuns.
Nu i-am spus nimic despre ce auzisem.
Avea nouă ani. Orice s-ar fi întâmplat în casa aceea, nu aveam de gând să-l transform într-un spectator al problemelor adulților.
Când am coborât, Alexandru era deja în sufragerie.
Doina îi adusese ceaiul, iar Sorin stătea lângă fereastră.
Pe masă era un dosar.
Lângă el, un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată.
— Adriana, spuse Sorin, dânsul ne ajută cu actele firmei. Nu durează mult.
M-am așezat.
Matei voia să rămână lângă mine.
— Du-te puțin la bunicul, i-am spus. Vin imediat.
Alexandru l-a luat lângă el.
Sorin deschise dosarul.
— Sunt doar niște formalități rămase după Mihai. Semnezi aici, aici și pe ultima pagină.
A împins un pix spre mine.
M-am uitat la el.
Apoi la Doina.
Toți așteptau.
Am luat pixul.
Sorin s-a relaxat.
Dar în loc să semnez, l-am așezat peste dosar.
— Mai întâi vreau să vorbesc singură cu Alexandru.
Sorin își schimbă imediat expresia.
— Nu e nevoie să-l obosim pe tata.
— Atunci nu semnez.
— Adriana, nu transforma o formalitate într-un scandal.
— Nu eu am pus în fața unei văduve niște documente pe care nu vreți să-i dați timp să le citească.
Alexandru ridică mâna.
— Ajunge. Ieșiți.
— Tată…
— Am spus să ieșiți.
Doina îl luă pe Matei și ieși cu el. Sorin rămase o clipă pe loc, apoi închise ușa în urma lui.
Am rămas singură cu socrul meu.
Am scos batista gri din buzunar și am pus-o pe masă.
Alexandru a pălit.
Nici măcar nu a trebuit să-i explic.
— De unde o ai?
— Un bărbat mi-a dat-o ieri în tren.
Alexandru închise ochii.
— Deci a reușit să ajungă la tine.
— Cine?
N-a răspuns imediat.
— Alexandru, cine este omul acela?
— Constantin Ionescu. A lucrat mulți ani cu firma noastră. Contabil, apoi consultant financiar. Mihai avea încredere în el.
Am simțit că-mi bate inima mai repede.
— De ce m-a avertizat?
Alexandru se uită la dosar.
— Pentru că știe ce este înăuntru.
— Atunci spune-mi dumneata.
Socrul meu și-a trecut mâna peste față.
— După ce am construit firma, am împărțit-o între băieți. Mihai avea partea lui, Sorin partea lui, iar eu am păstrat restul.
— Știu.
— Nu știi tot.
Cu aproximativ un an înainte să moară, Mihai descoperise că Sorin făcuse mai multe operațiuni în firmă fără acordul lui. Mutase bani, semnase contracte și luase decizii care îl avantajau.
Mihai începuse să strângă dovezi.
— De ce nu mi-a spus?
— Pentru că voia să fie sigur înainte să-și acuze propriul frate.
Mi-am amintit de ultimele luni ale lui Mihai. De serile în care venea târziu. De telefonul pe care îl lua cu el pe balcon.
Crezusem că era doar obosit.
— Și ce a făcut înainte să moară?
Alexandru și-a ridicat ochii.
— A schimbat modul în care urma să fie protejată partea lui din firmă dacă i se întâmpla ceva.
Am simțit un gol în stomac.
— Matei.
Alexandru încuviință.
— Partea lui Mihai trebuia să rămână în beneficiul copilului. Iar până când Matei va putea lua singur asemenea decizii, interesele lui trebuie protejate prin reprezentantul lui legal.
— Adică prin mine.
— Da.
M-am uitat spre dosar.
Începeam să înțeleg.
— Ce voiau să semnez?
— O împuternicire și alte documente prin care Sorin ar fi primit un control foarte larg asupra acelei participații.
— Pentru cât timp?
Alexandru tăcu.
— Alexandru?
— Ani.
M-am ridicat.
— Și dumneata ai acceptat?
— Nu.
— Atunci de ce sunt aici?
— Pentru că n-am avut curajul să opresc lucrurile când trebuia.
Am râs fără urmă de veselie.
— Ați preferat să vedeți dacă semnez.
— Adriana…
— Fiul dumitale a murit. Nepotul dumitale are nouă ani. Iar familia lui încearcă să mă convingă să semnez ceva ce nu înțeleg, ca să obțină controlul asupra lucrurilor pe care tatăl lui i le-a lăsat.
Alexandru și-a plecat capul.
— Am vrut să păstrez familia unită.
— Sacrificând singurul copil de aici care nu se poate apăra singur?
N-a răspuns.
Am luat dosarul.
— Vreau copii după tot.
— Sorin nu va accepta.
— Nu l-am întrebat pe Sorin.
Când am deschis ușa, el era pe coridor.
— Ați terminat?
— Da.
— Atunci semnăm?
— Nu.
Pentru prima dată, Sorin și-a pierdut complet calmul.
— Adriana, nu înțelegi cum funcționează firma.
— Exact. De aceea nu semnez nimic până când documentele nu sunt verificate de un avocat ales de mine.
— Mihai n-ar fi vrut să distrugi afacerea familiei.
M-am apropiat de el.
— Atunci e bine că înainte să moară s-a asigurat că tu nu poți decide singur ce ar fi vrut el.
A încremenit.
În aceeași zi am plecat cu Matei.
Nu m-am întors direct acasă.
Am sunat un avocat independent și i-am trimis documentele.
Apoi am făcut ceva ce trebuia să fac de la început.
Am căutat numele de pe cartea de vizită pe care Alexandru mi-o dăduse pentru Constantin Ionescu.
L-am sunat.
— Domnule Ionescu?
— Da.
— Sunt Adriana.
A urmat o pauză.
— Ați semnat?
— Nu.
Bărbatul expiră atât de puternic încât l-am auzit prin telefon.
— Bine.
— Acum vreau să știu de unde știați.
Ne-am întâlnit a doua zi într-o cafenea.
Era același bărbat din tren.
De data aceasta nu mai părea misterios. Părea doar obosit.
A scos din geantă un dosar.
— Mihai mi-a lăsat copii după tot ce descoperise.
Înăuntru erau extrase, contracte, e-mailuri și notițe făcute chiar de soțul meu.
Am recunoscut scrisul imediat.
Pe una dintre pagini, Mihai notase:
“Orice s-ar întâmpla, partea mea trebuie să rămână pentru Matei.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— De ce nu mi-ați spus toate astea după ce a murit?
Constantin și-a coborât privirea.
— Pentru că Alexandru mi-a cerut să aștept. Credea că poate rezolva situația în familie. Apoi am aflat că ați fost chemată la Brașov și că Sorin pregătea documentele. Am încercat să vă contactez, dar nu aveam numărul dumneavoastră actual.
— Și atunci v-ați urcat în tren?
— Da.
— De ce nu mi-ați spus pur și simplu cine sunteți?
— Pentru că Sorin trimisese pe cineva să vă aștepte în gară. Nu știam cât de mult știe și nu voiam să risc să vă vadă discutând cu mine.
M-am uitat la batista gri pe care o pusesem între noi.
— Iar faza cu “prefă-te că ți-e rău”?
A zâmbit pentru prima dată.
— Dacă încercau să vă pună actele în față imediat ce ajungeați, aveam nevoie să câștigați timp.
În zilele următoare, avocatul meu a verificat tot.
Mi-a confirmat ceea ce încercaseră să-mi ascundă: documentele nu erau niște simple formalități. Ar fi oferit lui Sorin o putere pe care eu nu aveam niciun motiv să i-o acord.
Nu semnasem.
Și acum aveam și documentele lui Mihai.
Sorin a fost obligat să dea explicații despre propriile decizii din firmă, iar controlul asupra intereselor lui Matei a rămas protejat.
Nu am câștigat milioane peste noapte.
Nu am ieșit dintr-un tribunal cu o avere într-o valiză.
Pur și simplu am împiedicat niște oameni să ia, printr-o semnătură obținută în grabă, ceva ce Mihai încercase să păstreze pentru copilul lui.
Câteva săptămâni mai târziu, Alexandru m-a sunat.
— Pot să-l văd pe Matei?
— Da.
A făcut o pauză.
— Adriana… îmi pare rău.
Nu am răspuns imediat.
— Mihai ar fi fost mândru de tine, continuă el.
Am privit spre Matei, care își făcea temele la masa din bucătărie.
— Aș fi preferat să nu trebuiască să-mi apăr copilul de propria lui familie.
Alexandru n-a încercat să se justifice.
— Știu.
A fost probabil primul lucru sincer pe care mi l-a spus de când ajunsesem la Brașov.
Batista gri am păstrat-o.
Am pus-o într-o cutie în care țineam câteva dintre lucrurile lui Mihai: ceasul lui vechi, două fotografii, o felicitare scrisă de mână.
Nu pentru că batista avea vreo valoare.
Ci pentru că mi-a rămas în minte un lucru.
În casa aceea, toți cei care îmi repetau că “suntem familie” voiau ceva de la mine.
Singurul om care nu mi-a cerut nimic fusese un necunoscut dintr-un tren.
Și uneori, între viitorul copilului tău și oamenii care vor să decidă în locul lui nu stă un gest spectaculos.
Stă un singur cuvânt spus la momentul potrivit:
“Nu.”