În sufragerie erau așezate toate lucrurile lui.
Nu aruncate.
Nu îngrămădite la întâmplare.
Împachetate atent în cutii, cu hainele împăturite, pantofii puși în pungi și fiecare cutie etichetată cu scrisul Oksanei.
Roman rămase cu gura întredeschisă.
Pe canapea se afla geaca lui.
Pe măsuță — cheile de rezervă.
Iar lângă ele, un plic alb și câteva fotografii.
— Ce înseamnă asta? întrebă el.
Oksana închise ușa.
— Înseamnă că ai ajuns exact la timp. Mă întrebam când vii din „delegație”.
Roman simți cum îi îngheață stomacul.
— Ce vrei să spui?
Oksana luă prima fotografie.
Roman și Inna stăteau la o masă pe terasa pensiunii. În fața lor erau două pahare de vin. El îi ținea mâna.
A doua fotografie îi surprindea plimbându-se pe malul râului.
În a treia, Roman o săruta.
— De unde ai astea?
Oksana aproape că râse.
— Asta te preocupă?
— Cine m-a urmărit?
— Nimeni.
Îi întinse telefonul.
Pe ecran era deschisă pagina pensiunii.
Cu trei zile înainte, administratorii publicaseră fotografii de la o seară festivă organizată pentru turiști.
În fundalul uneia dintre imagini se vedeau perfect Roman și Inna dansând.
O colegă a Oksanei recunoscuse imediat bărbatul și îi trimisese fotografia.
De acolo, totul fusese simplu.
Oksana găsise profilul public al Innei.
Femeia postase aproape întreaga vacanță: micul dejun pe terasă, camera, râul, florile primite și chiar mâna lui Roman lângă paharul ei.
Nu-i arătase fața în toate fotografiile.
Dar într-una se vedea ceasul primit de Roman de la Oksana la aniversarea căsătoriei.
— Pot să explic.
— Te rog.
Roman tăcu.
— Aștept.
— Nu este ceea ce crezi.
Oksana ridică sprâncenele.
— Atunci spune-mi ce cred.
— Inna este…
Se opri.
Pentru prima dată după mulți ani, nu găsea repede o minciună.
Oksana deschise plicul alb.
— În timp ce tu erai ocupat să fii mare om de afaceri la pensiune, eu am fost ocupată aici.
Scoase câteva documente.
Roman încercă să le ia, dar ea le trase înapoi.
— Apartamentul acesta mi-a rămas de la mama. Este bun propriu. Am verificat toate actele cu un avocat.
Roman o privi uluit.
— Ce avocat?
— Al meu.
— Ai înnebunit?
— Nu. Cred că tocmai mi-am revenit.
Atunci Roman ridică vocea.
— Oksana, termină circul! Am venit obosit. Vorbim mâine.
Își luă valiza și porni spre dormitor.
Oksana nu-l opri.
Roman deschise ușa.
Camera era aproape goală.
Hainele lui dispăruseră din dulap. Produsele lui nu mai erau în baie. Pe noptieră rămăsese doar fotografia lor de la nuntă.
Cu fața în jos.
Roman se întoarse furios.
— Unde sunt lucrurile mele?
Oksana arătă spre sufragerie.
— Tocmai ai trecut pe lângă ele.
— Și unde vrei să dorm?
— Nu aici.
Roman izbucni într-un râs scurt.
— Hai să nu exagerăm. Am făcut o greșeală.
— O săptămână întreagă?
— Nu înseamnă nimic.
— Atunci cu atât mai simplu. Pierzi o căsnicie pentru ceva care „nu înseamnă nimic”.
Roman făcu doi pași spre ea.
— Ascultă-mă bine. Eu locuiesc aici de doisprezece ani. Nu mă poți arunca pur și simplu în stradă.
Oksana îl privi fără să clipească.
— Tocmai de aceea am vorbit cu avocatul înainte să vii.
Pe hol se auziră pași.
Roman întoarse capul.
Din bucătărie apăru un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum simplu. În spatele lui venea sora Oksanei.
— Cine e ăsta?
— Avocatul meu. Iar Irina este aici ca martor.
Roman se făcu roșu.
— Ai pregătit totul.
— Da.
— Pe ascuns?
Oksana îl privi lung.
— Mi s-a părut potrivit. Și tu ai avut o săptămână întreagă pe ascuns.
Irina își întoarse privirea, ascunzându-și zâmbetul.
Roman începu să se plimbe prin cameră.
Amenință.
Apoi încercă să negocieze.
După câteva minute schimbă tonul și deveni brusc blând.
— Oksana… suntem împreună de atâția ani.
Ea nu răspunse.
— Toate cuplurile trec prin probleme.
— Nu toate cuplurile pleacă în „delegație” cu amanta.
— Am fost prost.
— Da.
— Putem repara.
Atunci Oksana îl privi drept în ochi.
— Roman, infidelitatea ta nici măcar nu este lucrul care m-a făcut să termin totul.
El se opri.
— Atunci ce?
— Faptul că erai sigur că voi accepta.
În cameră se făcu liniște.
— Ani întregi mi-ai spus că sunt bătrână, că m-am îngrășat, că fără tine nu m-ar privi nimeni. De fiecare dată când voiam să fac ceva pentru mine, râdeai. Când am vrut să-mi schimb serviciul, mi-ai spus că nu sunt suficient de deșteaptă. Când voiam să ies cu prietenele, spuneai că mă fac de râs.
Roman își feri privirea.
— Glumeam.
— Nu. Mă pregăteai.
— Pentru ce?
— Pentru ziua în care vei face exact ceea ce ai făcut acum și vei fi convins că eu nu voi avea curajul să plec.
Roman nu mai spuse nimic.
Oksana îi întinse cheile de rezervă.
— Acestea nu mai deschid nimic. Am schimbat încuietoarea conform recomandărilor primite și am făcut toate demersurile necesare ca situația să fie rezolvată legal.
Atunci Roman păru să înțeleagă cu adevărat.
Nu era o ceartă.
Nu urma o noapte pe canapea și apoi o împăcare.
Oksana luase deja decizia.
— Unde să mă duc?
Întrebarea lui sună aproape copilărește.
Oksana ridică din umeri.
— Poate la Inna. Din câte povesteai prietenilor tăi, v-ați simțit minunat împreună.
Roman ridică brusc capul.
— De unde știi ce le-am povestit?
Pentru prima dată, Oksana râse.
— Prietenii tăi nu sunt atât de impresionați de tine pe cât crezi.
Unul dintre bărbații de la masă îi trimisese Oksanei un mesaj chiar în acea seară.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că se săturase să-l audă pe Roman lăudându-se că își umilește soția și că aceasta „oricum nu pleacă nicăieri”.
Roman își privi cutiile.
Apoi fotografiile.
Apoi femeia din fața lui.
Parcă o vedea pentru prima dată.
— Deci asta e tot?
Oksana clătină încet din cap.
— Nu.
Roman încremeni din nou.
Ea luă ultimul document din plic și îl puse pe masă.
— Asta e cererea de divorț.
De data aceasta, Roman nu mai râse.
Două luni mai târziu, Oksana stătea în aceeași sufragerie, dar camera arăta complet diferit.
Dispăruseră lucrurile lui Roman.
Schimbase perdelele.
Mutase mobila.
Pe peretele unde el ținuse ani întregi un televizor uriaș pusese fotografii cu fiica ei, cu sora ei și cu mama pe care o pierduse cu mult timp în urmă.
Într-o sâmbătă dimineață, telefonul vibră.
Era un mesaj de la Roman.
„Inna m-a părăsit. Putem măcar să vorbim?”
Oksana îl citi.
Apoi șterse mesajul fără să răspundă.
Își turnă cafea și deschise larg fereastra.
Multă vreme crezuse că singurătatea înseamnă să nu ai un bărbat lângă tine.
Acum înțelegea că există ceva mult mai dureros:
să trăiești ani întregi lângă cineva care te convinge că fără el nu valorezi nimic.
Iar în dimineața aceea, pentru prima dată după foarte mult timp, Oksana nu se mai simțea singură.
Se simțea liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.