Partea 2-a, continuarea povestii
La capătul firului s-a făcut liniște.
Apoi am auzit respirația lui Andrei, rapidă și sacadată.
— Unde sunt banii, Liliana?
Nu mai țipa.
Acum vocea îi tremura.
— În siguranță, am răspuns.
— Nu-mi spune mie prostii! Banii au intrat! I-am văzut! Și acum nu pot să ating niciun leu. Ce ai făcut?
Am închis ochii și mi-am lăsat capul pe pernă.
Cu o lună înainte de operație, Andrei începuse să se comporte ciudat.
Mă întreba cât valorează apartamentul, unde țin actele, ce conturi am și cine ar putea lua decizii în locul meu dacă mi s-ar întâmpla ceva.
La început am crezut că se teme pentru mine.
Apoi întrebările deveniseră prea precise.
Apartamentul fusese cumpărat de mine cu ani înainte să-l cunosc. Era munca mea, siguranța mea și singurul bun important pe care îl aveam numai pe numele meu.
Așa că, înainte să intru în spital, vorbisem discret cu un avocat.
Nu voiam să-l acuz pe Andrei de ceva fără dovezi. Voiam doar să știu că, dacă ajungeam prea bolnavă ca să mă pot apăra singură, nimeni nu putea profita de situația mea.
Avocatul mă ajutase să stabilesc un lucru foarte simplu: dacă apartamentul urma să fie vândut cât timp eram internată, banii obținuți nu puteau fi retrași sau transferați mai departe fără aprobarea mea expresă.
Andrei nu știa.
Văzuse suma intrând și fusese convins că planul lui reușise.
Doar că, atunci când încercase să mute banii, banca îi refuzase operațiunea.
— Deci știai? m-a întrebat.
— Nu știam ce vei face. Dar începusem să mă întreb de ce te interesează atât de mult ce se întâmplă cu banii mei dacă eu mor.
N-a răspuns.
— Ai venit lângă patul meu și mi-ai spus că trebuie să-mi vând casa ca să trăiesc, am continuat. Iar la trei zile după ce am semnat mi-ai lăsat divorțul pe noptieră.
— Liliana, putem discuta.
Am râs.
Cu câteva minute înainte îmi lăsase un bilețel pe care scria că „nu e nimic personal”.
Acum voia să discutăm.
— Despre ce? Despre căsnicia noastră sau despre bani?
— Nu înțelegi situația.
— Atunci explică-mi.
Tăcere.
— Andrei?
A închis.
În aceeași după-amiază a venit avocatul meu la spital.
I-am arătat actele de divorț.
Le-a citit, apoi s-a uitat la mine.
— Vreți să continuăm?
M-am uitat spre perfuzia de lângă pat.
Cu câteva zile înainte, aș fi făcut orice să-mi salvez căsnicia.
Acum îmi doream doar să mă salvez pe mine.
— Da.
Andrei a mai încercat să mă sune de douăzeci și trei de ori în următoarele două zile.
Apoi au început mesajele.
Mai întâi furioase.
După aceea împăciuitoare.
„Am greșit.”
„Hai să nu distrugem totul.”
„Pot veni să vorbim?”
Și, în cele din urmă:
„Liliana, măcar spune-mi ce se întâmplă cu banii.”
Acel mesaj mi-a răspuns la ultima întrebare pe care o mai aveam.
Nu îi era frică să mă piardă.
Îi era frică să piardă banii.
Nu i-am mai răspuns.
Infecția a început să cedeze. Într-o dimineață am reușit să mă ridic singură și să fac câțiva pași până la fereastră.
Asistenta care mă văzuse în ziua în care găsisem actele de divorț a zâmbit.
— Arătați mult mai bine.
— Și mă simt mai bine.
De data aceasta era adevărat.
Când am fost externată, Andrei nu mă aștepta.
Și, pentru prima dată, nu m-a durut.
Apartamentul fusese vândut, dar banii erau ai mei. După plata tuturor cheltuielilor, am închiriat pentru o perioadă un apartament mai mic, luminos, aproape de parc.
Nu mai aveam nevoie de lux.
Aveam nevoie de liniște.
Divorțul a mers mai repede decât se așteptase Andrei. Documentele arătau clar când cumpărasem locuința și de unde proveniseră banii, iar avocatul meu avea toate actele necesare pentru a-mi proteja interesele.
Ultima dată când l-am văzut a fost pe holul tribunalului.
Purta același gen de costum impecabil ca în ziua când venise la spital.
Numai că acum părea prea mare pentru el.
— Liliana.
M-am oprit.
— Vreau să știi că n-am vrut să se termine așa.
M-am uitat la el câteva secunde.
— Nici eu.
A făcut un pas spre mine.
— Dacă nu făceai chestia aia cu banii…
Atunci am înțeles că nici măcar acum nu pricepuse.
— Andrei, banii nu ne-au distrus căsnicia.
A tăcut.
— Doar mi-au arătat ce încercai să faci cu ea.
Am plecat.
Nu m-am întors să văd dacă mă urmărea.
Câteva luni mai târziu, o parte din banii obținuți din apartament au devenit avansul pentru o locuință mai mică, aleasă numai de mine.
O altă parte am păstrat-o pentru viitor.
Iar când am intrat pentru prima dată în noua mea casă, am găsit într-o cutie dosarul de la spital.
Printre hârtii era și o copie a actului pe care îl semnasem atunci.
Mi-am amintit mâna lui Andrei peste a mea.
„Semnează aici.”
În ziua aceea crezuse că mâna mea tremura pentru că eram prea slabă ca să mă apăr.
Poate că avea dreptate.
Atunci.
Am luat documentele de divorț, am semnat ultima pagină și am pus singură pixul jos.
De data aceasta, mâna nu-mi mai tremura.