Pieptul și spatele tânărului erau acoperite de cicatrici.
Nu una sau două.
Zeci.
Urme vechi de arsuri, tăieturi adânci și două cicatrici rotunde, una sub claviculă și alta aproape de umăr.
Dar nu ele îl făcuseră pe colonelul Mihai Stancu să se ridice.
Pe partea stângă a pieptului se vedea un tatuaj mic, aproape șters: o parașută încadrată de două aripi, iar dedesubt câteva cifre și inițiale.
Colonelul se apropie.
— De unde ai semnul ăsta?
Tânărul își ridică privirea.
— De la unitatea mea.
În cameră se făcu liniște.
— Numele.
— Andrei Munteanu.
Colonelul se întoarse brusc spre căpitanul de lângă el.
— Verifică.
— Domnule colonel…
— Acum.
Căpitanul începu să tasteze.
Andrei rămase în picioare, cu tricoul în mână.
Nimeni nu mai râdea de bocancii lui.
După câteva minute, căpitanul se opri.
— Domnule colonel…
— Spune.
— A existat un caporal Andrei Munteanu. Parașutist. Instructor de pregătire fizică. Decorat după o misiune de salvare.
Unul dintre sergenții care râseseră mai devreme își coborî privirea.
Colonelul continuă:
— Și?
Căpitanul înghiți în sec.
— A fost dat dispărut după un incident în timpul unei misiuni. Ulterior a fost declarat decedat.
Toți se uitară la tânărul din fața lor.
Andrei zâmbi amar.
— După cum vedeți, au greșit.
Colonelul îi făcu semn să se îmbrace.
— Stai jos.
— Prefer să stau în picioare.
— Atunci spune-mi cum ai ajuns aici.
Andrei tăcu multă vreme.
Apoi începu să vorbească.
După incidentul în care fusese rănit, trecuse prin luni de recuperare. Actele lui se pierduseră între spitale, instituții și mutări. Când reușise în cele din urmă să se întoarcă, descoperise că viața pe care o lăsase în urmă dispăruse.
Mama lui murise.
Apartamentul fusese vândut după ani de datorii.
Logodnica plecase în străinătate, convinsă că el nu se mai întorcea.
— Și n-ai cerut ajutor? întrebă colonelul.
Andrei râse scurt.
— Am cerut.
Arătă spre haine.
— Credeți că am ales asta?
Nimeni nu răspunse.
Dormise prin gări, adăposturi și clădiri abandonate. Lucrase cu ziua. Își pierduse de două ori documentele. Fusese jefuit. Încercase să-și dovedească trecutul, dar de fiecare dată îi lipsea o hârtie, o confirmare sau cineva care să-l recunoască.
Până când își refăcuse actele.
— De asta am venit.
Colonelul îl privi atent.
— De ce la parașutiști?
Andrei păru surprins de întrebare.
— Pentru că asta știu să fac.
— Au trecut ani.
— Știu.
— Ai fost grav rănit.
— Știu.
— Și ai spus că faci o sută de tracțiuni.
Pentru prima dată, Andrei zâmbi.
— Acolo am exagerat.
Un sergent pufni fără să vrea.
Tensiunea se sparse pentru o clipă.
— Câte faci? întrebă colonelul.
— Nu știu. Putem afla.
Douăzeci de minute mai târziu erau în sala de sport.
Andrei primi pantaloni de trening și încălțăminte potrivită.
Se prinse de bară.
Primele douăzeci de tracțiuni le făcu fără ezitare.
La treizeci, respirația deveni grea.
La patruzeci, cicatricea de pe umăr începu să-l doară.
La patruzeci și șapte coborî.
Rămase câteva secunde aplecat, respirând greu.
— Am spus că pot o sută, murmură.
Colonelul clătină din cap.
— Nu mă interesează suta.
Andrei ridică privirea.
— Atunci ce vă interesează?
— Că ai făcut patruzeci și șapte după tot ce ai trecut.
Colonelul îi întinse o sticlă cu apă.
— Dar asta nu înseamnă că te trimit undeva mâine. Mai întâi control medical. Evaluare psihologică. Verificarea dosarului. Totul legal.
Andrei încuviință.
— Nu cer favoruri.
— Știu.
Colonelul îl privi apoi pe sergentul de la intrare.
— Dumneata ai vrut să-l dai afară?
Sergentul roși.
— Da, domnule colonel.
— De ce?
Nu primi răspuns.
— Pentru că avea haine rupte?
— Da.
— Data viitoare verifici omul înainte să-l judeci după bocanci.
— Am înțeles.
Andrei interveni:
— Lăsați-l.
Colonelul se întoarse spre el.
— De ce?
— Pentru că și eu, dacă m-aș vedea pe stradă, probabil aș traversa pe partea cealaltă.
Câteva zile mai târziu, verificările confirmară cea mai mare parte a poveștii.
Andrei fusese cine spunea că fusese.
Dar medicii descoperiră și ceva ce el nu voia să accepte.
Rănile vechi îi afectaseră serios umărul și coloana.
Nu mai putea reveni într-o funcție de luptă.
Când colonelul îi comunică decizia, Andrei rămase mult timp tăcut.
— Deci s-a terminat.
— Nu.
— Tocmai mi-ați spus că sunt inapt.
— Pentru parașutism operațional.
Colonelul împinse un dosar spre el.
— Dar experiența ta nu a dispărut odată cu sănătatea.
Era o propunere pentru evaluarea lui într-un rol de instruire și sprijin, dacă toate procedurile permiteau asta.
Andrei privi hârtia.
— De ce faceți asta?
— Nu fac nimic pentru tine din milă.
Colonelul se aplecă ușor înainte.
— Ai venit aici cerând o șansă să dovedești cine ești. Ai primit-o.
Peste câteva luni, sergentul care râsese de el în prima zi îl văzu din nou.
Andrei ieșea din clădire proaspăt tuns, bărbierit și îmbrăcat curat.
Sergentul aproape că nu-l recunoscu.
— Munteanu!
Andrei se întoarse.
Sergentul se apropie și îi întinse mâna.
— Îți datorez niște scuze.
Andrei îi strânse mâna.
— Nu-mi datora nimic. Doar să nu mai faci asta următorului om.
Apoi plecă.
Bocancii legați cu bandă adezivă nu mai erau în picioarele lui.
Îi păstrase însă.
Stăteau într-o cutie, alături de vechiul tricou și de documentele recuperate.
Nu pentru că îi aminteau cât de jos ajunsese.
Ci pentru că îi aminteau cât de ușor poate lumea să confunde situația unui om cu valoarea lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.