Partea a 2-a – Continuarea poveștii — Mamaie!
Am ridicat capul.
Nepotul meu alerga spre mine cu mașinuța roșie strânsă în mână.
Eram deja în stația de autobuz, așezată pe o bancă, cu mâinile împreunate în poală. Îmi ștersesem lacrimile înainte să mă vadă cineva.
Dar când băiatul mi s-a aruncat în brațe, n-am mai putut ascunde nimic.
— Mamaie, de ce ai plecat? Uite! Îmi place mașinuța! E exact cum voiam!
L-am strâns la piept.
— Să te joci sănătos cu ea, puiul mamii.
Elena a ajuns imediat după el, aproape fără suflare.
S-a așezat lângă mine.
— Mamă Maria, vă rog să mă iertați.
Am privit-o surprinsă.
— Pentru ce să te iert?
— Pentru ce v-a spus el.
A arătat spre fiul meu, care venea câțiva pași în urma lor.
— Eu nu am spus niciodată că nu vreau să veniți la noi. Am spus doar că mi-ar plăcea să ne sunați înainte, ca să știm că veniți, să pregătesc masa, să vă așteptăm cum trebuie.
Mi-am coborât privirea.
— Eu am crezut că te deranjez.
— Nu.
Elena mi-a prins mâna.
— Și chiar dacă veneați într-un moment nepotrivit, găseam o soluție. Dar să faceți atâta drum și să rămâneți în fața ușii? Niciodată.
Atunci a ajuns și fiul meu.
S-a oprit în fața mea.
Nu mai avea tonul rece de la interfon.
— Mamă…
N-am răspuns.
— Iartă-mă.
S-a așezat lângă mine.
— Am fost un prost. Am vrut liniște, program, comoditate… și am folosit-o pe Elena drept scuză.
Am rămas tăcută.
— Când am văzut coșul, a continuat el, mi-am amintit de ceva.
Și-a frecat palmele, vizibil tulburat.
— Îți amintești iernile când îmi încălzeai hainele lângă sobă înainte să plec la școală?
Am zâmbit trist.
— Cum să nu?
— Eu uitasem.
A privit spre pământ.
— Am uitat și câte dimineți te-ai trezit înaintea mea. Și de câte ori spuneai „Mănâncă tu, mamă, eu nu mai pot”.
Vocea i s-a frânt.
— Abia când am crescut am înțeles că uneori nu mâncai pentru că nu mai rămânea suficient pentru tine.
Am simțit cum mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
— Nu ți-am dat ca să-mi fii dator.
— Știu.
Atunci s-a aplecat și mi-a luat mâinile între ale lui.
— Dar nici nu aveam dreptul să uit.
L-am privit lung.
Era tot băiatul meu.
Doar că acum era un bărbat care făcuse ceva ce mă rănise profund.
— Ascultă-mă bine, i-am spus.
A ridicat ochii.
— Nu m-a durut că mi-ai cerut să sun înainte. E casa voastră. Aveți programul vostru și e firesc să-l respect.
Am făcut o pauză.
— M-a durut că m-ai lăsat în stradă.
A închis ochii.
— Știu.
— Și m-a durut că ai pus în gura soției tale niște cuvinte pe care ea nu le spusese.
Elena a rămas tăcută.
— Ai dreptate, mamă.
— Dacă nu puteai să mă primești, puteai măcar să cobori. Să-mi spui în față. Să mă întrebi cum am ajuns. Să-mi dai un pahar cu apă. Sunt mama ta, nu curierul care îți lasă un colet la ușă.
Atunci nepotul meu, care ascultase fără să înțeleagă totul, m-a prins de gât.
— Mamaie, vii sus?
M-am uitat la el.
— Tu vrei să vin?
— Da! Și mâncăm plăcinta!
Pentru prima dată în dimineața aceea am râs.
Elena s-a ridicat.
— Haideți acasă.
Cuvântul acela m-a făcut să mă opresc.
Acasă.
Nu „la noi”.
Nu „în apartament”.
Acasă.
Ne-am întors împreună.
Când am intrat, coșul era încă lângă ușă.
Elena l-a dus în bucătărie și a început să scoată lucrurile.
— Doamne, câte ați adus!
— Câte puțin.
— Asta numiți dumneavoastră puțin?
Nepotul meu își plimba deja mașinuța roșie pe masă.
— Mamaie, uite ce repede merge!
Fiul meu a desfăcut plăcinta.
Mirosul de mere și scorțișoară s-a răspândit prin bucătărie.
A tăiat o felie și a gustat.
A rămas câteva secunde nemișcat.
— Ce este? l-am întrebat.
Și-a șters repede ochii.
— E exact ca atunci când eram copil.
I-am mângâiat obrazul.
— Pentru mine, tot copilul meu ai rămas.
De data aceasta n-a mai spus nimic.
M-a îmbrățișat.
După ziua aceea, lucrurile s-au schimbat.
Eu am început să sun înainte să plec spre București.
Nu pentru că mă simțeam musafir.
Ci pentru că Elena voia să știe la ce oră ajung, iar nepotul meu insista să mă aștepte jos.
De fiecare dată când coboram din autobuz, îl vedeam de departe.
Uneori avea mașinuța roșie în buzunar.
Alteori alerga direct spre mine.
— Mamaie, ai venit!
Iar fiul meu?
N-a mai așteptat să ajung eu la interfon.
Coborâa să-mi ia coșul din mână.
Într-o zi i-am spus râzând:
— Lasă-l, mamă, că încă pot.
Mi-a răspuns:
— Știu. Dar ai cărat destule pentru mine.
Atunci am înțeles că îl iertasem.
Nu pentru că uitasem dimineața în care mă lăsase în fața ușii.
Ci pentru că văzusem că înțelesese ce făcuse.
Părinții nu au nevoie întotdeauna de bani, cadouri sau promisiuni mari.
Uneori au nevoie doar de un telefon.
De o cafea băută împreună.
De câteva minute în care să simtă că încă există un loc pentru ei în viața copiilor lor.
Pentru că vine o vreme când mâinile care ne-au purtat devin obosite.
Pașii care alergau cândva spre noi devin mai înceți.
Și atunci este rândul nostru să mergem spre ei.
Fiindcă o mamă poate accepta că trebuie să sune înainte să vină.
Dar nicio mamă n-ar trebui să ajungă să se simtă străină în viața copilului pe care l-a crescut.