Partea a 2-a – Continuarea poveștii Doctorul și-a apropiat scaunul de pat și a rămas câteva clipe privind monitorul.
— Doamnă Ana… în peste douăzeci și cinci de ani de când fac ecografii, am întâlnit foarte puține cazuri ca acesta.
Inima îmi bătea atât de tare încât abia îl mai auzeam.
— Este ceva grav? am întrebat cu voce tremurată.
Doctorul a zâmbit pentru prima dată.
— Nu. Din contră.
A întors monitorul spre mine.
— Felicitări… veți fi mamă.
Am rămas nemișcată.
Nu reușeam să înțeleg.
După cincisprezece ani în care auzisem doar „mai încercați”, „poate data viitoare”, „nu vă pierdeți speranța”, cuvântul acela părea ireal.
— Sunt… însărcinată?
— Da.
Lacrimile mi-au umplut instantaneu ochii.
Dar doctorul nu terminase.
A mărit imaginea de pe ecran și a indicat o altă zonă.
— Iar acum vine partea care m-a făcut să vă întreb câți soți ați avut.
L-am privit nedumerită.
— Aveți o malformație congenitală foarte rară. Un uter dublu, cu două cavități complet separate.
Am simțit că nu mai înțeleg nimic.
— Și ce înseamnă asta?
— Înseamnă că fiecare cavitate poate susține o sarcină independentă. Din ce văd aici, aveți două sarcini aflate în stadii diferite de dezvoltare.
Am rămas cu privirea lipită de monitor.
— Două…?
Doctorul a încuviințat.
— Cel mai mare are aproximativ douăsprezece săptămâni.
A mutat ușor sonda.
— Iar celălalt… aproximativ opt săptămâni.
Mi-am dus instinctiv mâna la gură.
— Cum este posibil?
— Este o combinație medicală extrem de rară. Vom confirma totul și cu medicii specializați în medicină materno-fetală, dar imaginile sunt foarte clare.
Am început să plâng.
Nu de frică.
De fericire.
După cincisprezece ani în care mă rugasem în fiecare seară pentru un copil, Dumnezeu îmi dăruise doi.
Doctorul mi-a întins un șervețel.
— Va fi o sarcină atent monitorizată. Dar, în acest moment, ambii copii au activitate cardiacă și evoluția este încurajatoare.
Nu puteam să-mi iau ochii de la monitor.
Două inimioare.
Două vieți.
Două minuni.
Când am ieșit din cabinet, Andrei s-a ridicat imediat de pe scaun.
Din clipa în care m-a văzut plângând, a albit la față.
— Ana… spune-mi ce s-a întâmplat.
Nu puteam vorbi.
I-am întins doar fotografiile de la ecografie.
Le-a privit câteva secunde fără să înțeleagă.
— Nu-mi dau seama ce văd…
Am zâmbit printre lacrimi.
— Copiii noștri.
A ridicat brusc privirea.
— Copiii?
Am dat din cap.
— O să fii tată.
Pentru o clipă a rămas complet nemișcat.
Apoi a început să râdă și să plângă în același timp.
M-a strâns în brațe atât de tare încât aproape nu mai puteam respira.
— După atâția ani… șoptea printre lacrimi. După atâția ani…
I-am șters obrajii cu palma.
— Mai este ceva.
M-a privit speriat.
— Ce?
Am ridicat cele două imagini.
— Nu este unul.
Andrei s-a uitat din nou la fotografii.
— Cum adică?
— Sunt doi.
A clipit de câteva ori.
— Doi?
Am râs.
— Da.
Doctorul spune că este un caz extrem de rar.
Au vârste diferite, dar dacă totul merge bine, se vor naște în aceeași zi.
Andrei și-a pus mâinile în cap.
— Cred că visez…
— Și eu am crezut.
În drum spre casă n-a mai pornit radioul.
Din când în când își întorcea privirea spre mine și zâmbea fără niciun motiv.
Când am intrat în apartament, am rămas amândoi câteva clipe în prag.
Era aceeași casă.
Aceiași pereți.
Aceeași liniște.
Dar, pentru prima dată după cincisprezece ani, liniștea aceea nu mai părea goală.
Andrei s-a apropiat încet, s-a așezat în genunchi și și-a lipit urechea de burtica mea.
Am râs.
— Este prea devreme. Nu te aud încă.
A ridicat privirea și a zâmbit.
— Nu încerc să-i aud.
— Atunci ce faci?
Mi-a luat mâna în a lui și a răspuns încet:
— Le spun că tatăl lor i-a așteptat în fiecare zi, timp de cincisprezece ani.
În clipa aceea am înțeles că uneori viața întârzie nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne ofere, într-o singură zi, mai mult decât am îndrăznit vreodată să visăm.