Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind. Abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din ultimii 9 ani.
Erau doi băieți tineri, cu veste galbene și o mapă de plastic sub braț. Unul a rămas în prag, cu ochii în pământ, cum stă omul care vine să facă un lucru urât și știe că n-are nicio vină pentru el.
— Doamnă Mariana, avem ordin de deconectare, a zis încet. Aveți restanțe de 4 luni. Îmi pare rău.
Altă dată m-aș fi rugat de el. Așa făceam de fiecare dată. Le spuneam că mai am puțin, că vin banii săptămâna viitoare, că nu mă lăsați pe întuneric acum, la 54 de ani, singură într-o casă. Îmi tremura vocea și mi se făcea rușine până în vârful degetelor. De data asta n-am mai spus nimic din toate astea.
— Intrați, băieți, că e frig afară, le-am zis. Faceți ce aveți de făcut.
S-au uitat unul la altul, nedumeriți. Cred că erau obișnuiți cu plânsul, cu vorbe grele, cu uși trântite. Nu cu o femeie care le ține ușa deschisă și le zâmbește.
Au intrat, și-au șters bocancii pe preș, deși le-am spus că nu-i nevoie. Unul a mers la tabloul de lângă intrare, celălalt a scos o hârtie și mi-a întins un pix.
— Semnați aici că v-am înștiințat, doamnă.
Am semnat. Mâna nu mi-a tremurat deloc, și lucrul ăsta m-a mirat pe mine mai mult decât pe ei.
Afară se întuneca. Prin geam se vedea gardul. Gardul ăla pe care-l vopseam în fiecare primăvară, singură, cu o bidinea și o găleată de vopsea verde, ca să arate bine din drum. Ca să nu zică nimeni că la casa Marianei s-a lăsat paragina de când a plecat bărbatu-su.
Pentru că asta făceam de 9 ani. Țineam fața.
Costel plecase în Spania când eu aveam 45 de ani. „Pe o vară, Mariano”, mi-a spus în gară, cu geanta pe umăr. „Strâng un ban și mă întorc până la culesul viei.” L-am crezut. La 45 de ani încă mai crezi ce-ți spune omul cu care ai împărțit 20 și ceva de ani.
Prima toamnă a trimis bani și a sunat des. A doua, mai rar. Pe la a treia, mă trezeam că-l sun eu de patru ori și-mi răspunde o dată. Apoi nici atât. Un mesaj de sărbători. Apoi nici mesajul. Apoi un număr care suna în gol, până când într-o zi n-a mai sunat deloc — „numărul apelat nu este alocat”.
Rămăseseră în urma lui facturile. Toate pe numele meu — și lumina, și gazul, și impozitul pe casă. Și rămăsese satul. Satul care întreabă.
Cel mai greu nu era întunericul care avea să vină. Cel mai greu fusese, ani de zile, becul.
În fiecare seară aprindeam becul din camera dinspre drum și trăgeam perdeaua pe jumătate. Ca să creadă lumea că-i cineva acasă. Ca să creadă că suntem o familie, că omul e plecat la muncă, dar trimite, și că noi o ducem bine, mulțumim de întrebare. Lăsam becul aprins până târziu, chiar și când stăteam eu pe întuneric în bucătărie, ca să nu se ardă doi curenți deodată. Un bec la geam, pentru ochii altora, și eu pe scaun în bucătărie, pe întuneric, pentru mine.
Soacra mea, Dumnezeu s-o ierte de limbă, trecea pe la poartă o dată pe săptămână.
— Ce mai face Costel al nostru pe-acolo? mă întreba, deși știam amândouă că lui nu-i dădea nici ei semn.
— Bine, mamă, bine. Muncește, îi răspundeam de fiecare dată. E greu departe de casă.
— Să-i spui să sune și la maică-sa, zicea, și pleca.
Ne mințeam una pe alta peste gard, ca două femei cumsecade ce eram, numai ca să nu spunem cu voce tare ceea ce știam de mult: că Costel plecase și nu de la curent, ci de la noi. De la tot.
Băieții de la electrică și-au terminat treaba în vreo zece minute. S-a auzit un pocnet mic în tablou și becul din tindă s-a stins.
— Gata, doamnă. Îmi pare rău, zău, a zis cel tânăr. Când achitați, ne sunați și venim să vă reconectăm în aceeași zi.
— Mulțumesc, băiete, i-am spus. Și chiar mulțumesc.
I-am condus la ușă. Le-am strâns mâna, la amândoi, cum strângi mâna unui om care ți-a adus o veste bună fără să știe. Am închis ușa după ei, încet, și am rămas cu spatele lipit de ea, în casa mea care se cufunda în întuneric.
Și am zâmbit.
Nu de nebună. Ci așa cum zâmbești când ți se ia de pe umeri un sac pe care l-ai cărat atâta drum, încât uitaseși că se poate și fără el.
Lumânarea de pe masa din bucătărie
Am stat cu spatele la ușă până mi s-au obișnuit ochii cu întunericul. Apoi m-am dus, pe pipăite, la sertarul din bucătărie, unde țineam de ani de zile un pachet de lumânări, de când se mai lua curentul în sat pe furtună. Am aprins una și am lipit-o de o farfurioară, cu ceară topită, cum făcea mama.
Flacăra a prins să tremure, iar pe pereți au început să joace umbre mari, moi. M-am așezat pe scaunul de la masă și am ascultat. Nu mai bâzâia frigiderul. Nu mai zumzăia becul acela obosit din tindă. Nici televizorul pe care-l lăsam mereu deschis, ca să fie o voce în casă. Doar tăcerea și pârâitul mic al lumânării.
Și, în loc de spaima pe care o așteptasem 9 ani, m-a cuprins o liniște cum nu mai simțisem de mult. Stăteam în întuneric și îmi dădeam seama, cu o mirare care aproape mă durea, că întunericul ăla era mai luminos decât toate serile în care ținusem becul aprins la geam pentru alții.
Pentru că nu mai aveam pe cine minți. Nu mai aveam ce ține în picioare. Casa era pe întuneric, dar era, în sfârșit, adevărată.
M-am ridicat, am luat lumânarea și m-am dus în camera dinspre drum. Din bibliotecă am scos un caiet vechi, dictando, cu coperți roase, și un pix. M-am întors la masă. Am netezit o foaie albă cu palma și am scris sus, cu litere mari: „Cerere de divorț.”
Atunci mi-a tremurat mâna. Nu la deconectare, nu în fața băieților cu vestele galbene — acolo fusesem de piatră. Ci acum, singură, la lumânare, cu pixul deasupra hârtiei. Pentru că știam ce înseamnă. Însemna să scot cu voce tare, negru pe alb, un adevăr pe care satul întreg mă ajutase să-l ascund.
Am scris până la miezul nopții. Nu știam formulele, le-am scris cu vorbele mele, urmând să le pun a doua zi la punct. Am scris de câți ani nu mai știu nimic de omul ăsta. Că a plecat și nu s-a mai întors. Că toate hârtiile au rămas pe mine. Și, undeva pe la mijloc, mi-au căzut două lacrimi pe foaie, de-au întins cerneala. Nu de jale. Erau lacrimi de om care pune jos o greutate.
Am spus, în sfârșit, adevărul
A doua zi de dimineață am mers cu autobuzul la Roman, la sora mea, Nicoleta. Îi ascunsesem și ei, atâția ani, cât de rău stăteau lucrurile. Când i-am spus tot, de la becul de la geam până la lumânarea de aseară, a pus mâna la gură și a început să plângă.
— Mariano, de ce n-ai zis? De 9 ani te chinui singură și n-ai zis o vorbă…
— De rușine, Nicoleta. De frica gurii satului. Mi se părea că, dacă spun, mă lasă și pe mine să cad de tot.
Ea mi-a împrumutat banii pentru restanță — nu mulți, cât să achit cele 4 luni și taxa de reconectare — și mi-a spus să nu-i dau înapoi până nu mă pun pe picioare. I-am dat, până la urmă, în primăvară, din leafa mea de la școală, leu cu leu.
Tot în ziua aia am fost și la un avocat, o femeie tânără cu birou lângă piață. Mi-a explicat calm cum stau lucrurile. Că un divorț cu un om plecat în străinătate, la care nu mai am nici adresă, nici telefon, se poate face — instanța îl caută la ultima adresă cunoscută, îl citează, iar dacă nu răspunde, procesul merge mai departe și fără el. Că nu se face într-o săptămână, ci ține luni. Că, neavând copii mici, e mai simplu, dar tot cu răbdare. Și că, la casă, fiind bun al amândurora, rămâne partea mea în ea, iar el, dacă nu se arată să ceară nimic, nu-mi ia nimeni casa de sub picioare.
— Deci pot? am întrebat-o, aproape neîncrezătoare.
— Puteți, doamnă. De mult puteați.
Cel mai greu drum a fost cel de la poarta soacrei. Am intrat în curte cu inima strânsă, dar hotărâtă. Bătrâna dădea la găini. Când m-a văzut la ora aia, s-a oprit cu strachina în mână.
— Mamă, am venit să-ți spun ceva ce trebuia să-ți spun de mult, am zis. Costel nu mai dă semn de 7 ani. Nici mie, nici dumitale. Eu am depus divorțul.
Am crezut că sare la mine. În loc de asta, femeia a lăsat strachina jos, s-a așezat pe scăunelul de lângă coteț și a stat mult fără să zică nimic. Apoi a spus, încet, cu o voce pe care n-o mai auzisem la ea:
— Știu, Mariano. Știu de mult. Mă-ntrebai „ce face Costel”, te-ntrebam „ce face Costel”, și niciuna nu voia să spună că băiatul meu s-a purtat ca un nemernic. Iartă-mă că te-am lăsat să duci tu rușinea pentru el.
Ne-am îmbrățișat lângă cotețul găinilor, două femei părăsite de același om, și pentru prima dată în 9 ani n-a mai fost nicio minciună între noi.
Peste două săptămâni am sunat la electrică. Au venit alți băieți, au pus curentul la loc într-o jumătate de oră, și de data asta contractul l-am făcut pe numele meu: Mariana. Nu pe numele lui, cum stătuse aproape 30 de ani. Când am semnat noul contract, am semnat altfel decât semnasem înștiințarea de deconectare — apăsat, cu litere întregi, ca un om care ia ceva în primire.
Divorțul a ieșit peste vreo 6 luni. Am primit hârtia într-un plic simplu, la cutia poștală, între o reclamă și factura de gaz. Am stat cu ea în mână în mijlocul curții și am respirat adânc. Nu era bucurie de sărbătoare. Era ușurarea aceea adâncă a omului care, după ani de mers cocoșat, se poate în sfârșit îndrepta de spate.
În primăvara aceea am vopsit iarăși gardul. Verde, ca întotdeauna. Dar acum nu l-am mai vopsit pentru drum, pentru ochii vecinilor, pentru „ce-o să zică lumea”. L-am vopsit pentru mine, fiindcă îmi plăcea să văd verdele proaspăt de la fereastra bucătăriei. Și am vopsit și ușa, cu mâna mea, într-o după-amiază de aprilie, cu bidineaua în mână și radioul dat tare în casă.
Seara, becul din camera dinspre drum e uneori aprins, alteori nu. Nu-l mai las pentru nimeni. Dacă ard lumina, e pentru că sunt eu acasă și citesc, nu ca să creadă cineva că e cineva. Iar când sting și rămân pe întuneric în bucătărie, cu o cană de ceai, nu mai e frică în întunericul ăla. E doar liniște. Casa mea, curentul pe numele meu, ușa vopsită de mine.
Uneori mă gândesc la băieții aceia cu veste galbene, care au plecat convinși că mi-au făcut un rău. N-au știut niciodată că, în seara în care mi-au stins becul, mi-au aprins altceva, care nu se mai stinsese de 9 ani.
Voi câți ani ați ținut o aparență de frica lumii, până când ceva mic, aproape nimic, v-a dat curajul să spuneți în sfârșit „gata”?