La marginea drumului, o femeie ducea un braț de lemne strâns la piept, iar felul în care pășea — puțin lăsată pe spate, cu pași mici — m-a făcut să ridic piciorul de pe accelerație fără să înțeleg de ce.
Am tras mașina pe pietriș, în dreptul unei porți vechi, verzi, cu vopseaua scorojită.
— De ce oprești aici? a întrebat Raluca de lângă mine, cu ochelarii de soare ridicați în păr.
N-am răspuns. Mă uitam la femeie. Ducea lemnele cu spatele la noi și abia când s-a oprit să-și tragă răsuflarea și s-a întors puțin într-o parte am văzut-o.
Burta.
Mare, rotundă, sub o rochie subțire de bumbac.
Era Ileana.
Am simțit cum îmi coboară ceva rece pe șira spinării. 3 ani fuseserăm împreună, în satul ăsta. 3 ani în care venea la mine peste deal, cu părul prins la spate, mirosind a fum de lemne și a mere coapte. Iar acum era la 20 de metri de mine, cărând vreascuri cu burta la gură.
Am coborât din mașină fără să-mi dau seama că o fac.
— Andrei? m-a strigat Raluca prin geam. Andrei, unde te duci?
Ileana m-a auzit. S-a întors de tot spre mine, cu brațul acela de lemne încă strâns la piept. Nu s-a speriat. Nu s-a bucurat. M-a privit așa cum privești pe cineva pe care l-ai așteptat mult și care a venit prea târziu.
— Andrei, a spus doar.
Mirosea a lemn proaspăt tăiat, a rumeguș. O mână și-o ținea sub burtă, cum își țin femeile grele, ca și cum ar duce ceva ce n-au voie să scape. Avea o oboseală în privire care nu era ură. Era mai rea decât ura. Era liniște.
— Tu… am început, și nu mi-a ieșit vorba.
— Eu, a zis ea. Cum vezi.
M-am uitat la burtă și n-am fost în stare să întreb altceva decât o singură prostie:
— În ce lună ești?
— A 9-a, a spus. Zilele astea.
Am făcut socoteala în cap, acolo, în plin drum, cu inima bătându-mi în urechi. 8 luni de când plecasem. 9 luni de sarcină. Mi s-a tăiat respirația.
— Al meu? am întrebat în șoaptă.
Ileana n-a plâns. N-a țipat. A pus lemnele jos, încet, pe muchea șanțului, și s-a îndreptat de spate cu o strâmbătură scurtă de durere.
— Da, a spus. Dar tu n-ai vrut să afli.
— Cum să nu fi vrut? Nu mi-ai spus nimic!
— Ți-am spus, a zis ea calm. Sau am încercat.
În clipa aia am auzit portiera. Raluca cobora din mașină, impecabilă, cu rochia ei crem fără un fir de praf, cu unghiile lăcuite, cu parfumul acela scump care se bătea cap în cap cu mirosul de bălegar și de fum al uliței.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat, uitându-se la Ileana de sus în jos. La burtă. La rochia decolorată. La bocancii de cauciuc plini de noroi.
Ileana n-a coborât privirea. A ridicat-o pe a ei și a măsurat-o la fel, fără grabă.
— Tu ești, a spus Ileana încet. Te-am mai văzut.
Raluca a rămas o secundă cu gura întredeschisă.
— Nu cred, a zis repede. Nu ne cunoaștem.
— Ba da, a spus Ileana. La ușa blocului. De două ori.
Am întors capul spre Raluca așa cum întorci capul când auzi un geam spart în casa goală.
Și atunci am văzut-o cum roșește.
Nu din supărare. Din altceva. I-au urcat pete roșii în obraji, și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, și-a dus mâna la lănțișor și a început să se joace cu el.
— Nu știu despre ce vorbește, a zis.
Dar știa. Se vedea din 100 de metri că știe.
— Ce vrea să spună cu „la ușa blocului”? am întrebat-o, și vocea mea nu mai era a mea.
Raluca a râs scurt, un râs care voia să pară nepăsător și a ieșit strâmb.
— Andrei, hai să nu facem circ în mijlocul drumului. Ne așteaptă ai tăi.
Ileana s-a aplecat, cu greutate, și a apucat iar lemnele.
— Nu-ți cer nimic, mi-a spus mie, nu ei. Să fie clar. Mă descurc. Mă ajută Moș Toader cu lemnele, mă vede moașa. N-am venit eu la tine acum. Tu ai oprit.
A pornit spre poartă, cu brațul acela de vreascuri, cu spatele acela mic și îndârjit, și fiecare pas al ei mi se înfigea în piept ca un cui.
Două vizite despre care nu știusem nimic
Am rămas în mijlocul drumului, între mașină și poartă, între femeia care pleca și femeia care mă trăgea de mânecă.
— Urcă în mașină, mi-a șuierat Raluca. Vorbim acasă. Nu aici, unde ne aude tot satul.
— Care „acasă”? am întrebat-o. Casa mea e satul ăsta. M-am născut la 200 de metri de poarta asta.
— Te-ai născut, dar ai plecat, a spus ea. Ai plecat cu mine. Peste 2 luni facem nunta. Am plătit deja arvuna la restaurant, am dat banii pe rochie, am trimis invitațiile. Vrei să dai totul peste cap pentru o poveste de la țară?
„O poveste de la țară.” Așa i-a spus. Ilenei, care căra lemne cu copilul meu în burtă.
M-am întors spre ea, spre Raluca, și am pus întrebarea care mă ardea:
— De câte ori a venit la bloc?
A tăcut.
— De câte ori, Raluca?
— O dată, a spus. Poate de două ori. Nu mai știu. Venea tot felul de lume.
— Ileana nu e „tot felul de lume”. Ce i-ai spus?
Raluca și-a strâns buzele. Vântul îi flutura o șuviță și ea o tot punea la loc, nervoasă, cu gesturi mărunte care o dădeau de gol mai tare decât orice vorbă.
— I-am spus adevărul, a zis în cele din urmă. Că locuiești cu mine. Că suntem împreună. Că nu are ce căuta la ușa noastră.
— Ți-a spus că e gravidă?
Tăcere.
— Ți-a spus, Raluca?!
— Ce, era treaba mea? a izbucnit ea. Vine o femeie la ușă și spune că e însărcinată cu logodnicul meu — ce trebuia să fac, s-o primesc la cafea? Am dat-o afară. Da. Am dat-o afară de două ori. Și bine am făcut, că uite unde am ajuns acum din cauza asta.
Mi s-a făcut rău. Fizic. Am simțit cum îmi urcă fierea în gât.
Mi-am amintit brusc, cu o limpezime cumplită, o seară de toamnă. Mă întorsesem de la serviciu și Raluca era ciudată, tăcută, arunca farfuriile în chiuvetă mai tare decât de obicei. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că a fost o zi grea. Că a venit „o nebună” la ușă și a bătut câmpii. Am crezut-o. Am mângâiat-o pe cap și i-am spus să nu-și facă sânge rău.
Nebuna era Ileana. Cu copilul meu în ea. Venise 60 de kilometri cu autobuzul, ca să-mi spună, și se întorsese 60 de kilometri înapoi, cu adevărul neascultat în poală.
— De ce nu m-ai chemat la telefon? am întrebat-o încet, aproape pentru mine.
— Ți-am dat mesaje, a strigat Ileana din poartă. Le-ai citit vreodată?
Am scos telefonul. Mâinile îmi tremurau. Am intrat la cererile de mesaje, la căsuța aia pe care n-o deschide nimeni niciodată, unde ajung mesajele de la numere necunoscute. Și acolo erau. Trei mesaje. De acum 7 luni. De acum 5 luni. De acum 2 luni.
„Andrei, trebuie să vorbim. E important. Sună-mă.”
„Nu-ți cer bani. Nu-ți cer nimic. Doar să știi. Restul faci cum vrei.”
Și ultimul, cel mai scurt:
„Nu mai contează. Descurcă-te tu cu conștiința ta. Eu mă descurc cu copilul.”
Le schimbasem telefonul între timp, îmi pusesem alt număr salvat, nu mai văzusem niciodată căsuța aia. Dar asta nu era o scuză. Era doar felul în care norocul mi se aliase cu lașitatea.
Ce mi-a spus la poartă
Am lăsat-o pe Raluca lângă mașină și m-am dus după Ileana în curte.
Curtea era măturată, cu o găleată de var lângă prispă, cu rufe mici întinse pe sârmă — bumbăcei albi, o cămășuță, niște șosete cât degetul meu. Făcuse deja o parte din lucruri singură. Pregătise. În timp ce eu alegeam nașii de nuntă, ea împăturea scutece.
— Lasă lemnele, i-am spus. Le duc eu.
— Nu, a zis. Le duc singură, cum le-am dus 8 luni.
— Ileana. Te rog.
S-a oprit. M-a privit lung. Și pentru prima dată i-am văzut în ochi ceva ce nu era liniște. O sclipire de apă, repede stinsă.
— Știi ce mă durea cel mai tare? a spus. Nu că ai plecat. Oamenii pleacă. Ci că, atunci când am venit să-ți spun, mi s-a închis ușa în nas. Ca la cerșetori. Eu nu cerșeam, Andrei. Eu veneam să-ți dau ceva, nu să-ți iau.
Am pus mâna pe lemne, peste mâna ei. Era rece, cu bătături mici în palmă, mâna unei femei care tăiase și cărase singură toată iarna.
— Dă-mi voie măcar acum, am spus.
A dat drumul lemnelor. I le-am luat din brațe și mi s-au părut ușoare, deși erau grele — grele de tot ce nu făcusem în 8 luni.
Le-am dus în tindă, le-am pus lângă sobă. Ea s-a așezat pe scaunul de la masă, cu mâinile în poală, și m-a lăsat să văd casa: sărăcăcioasă, dar curată, cu mușcate în geam și cu o icoană veche într-un colț. Pe masă, o farfurie cu mămăligă rece și brânză. Atât mâncase.
— Fac eu ceva de mâncare, am spus prostește.
— Nu de mâncare am nevoie de la tine, a zis. Și nu vreau să te aud promițând lucruri de care mâine îți pare rău. Uite ce-ți spun, o singură dată, și țin minte ce spun.
S-a aplecat puțin peste masă, cu mâna sub burtă.
— Nu promite ce nu poți ține. Copilul ăsta nu are nevoie de vorbe goale. Are nevoie de un om care rămâne. Dacă nu ești acela, mai bine pleci acum, cu ea, la nunta ta, și îl crești în capul tău ca pe o greșeală. Eu îl cresc oricum. Cu tine sau fără tine. Dar dacă intri, intri de tot. Nu ai voie să intri și să ieși cum îți vine.
Am rămas mut. Afară, Raluca claxona scurt, nervos, o dată, de două ori.
Pe cine am lăsat lângă mașină
Am ieșit în curte. Raluca stătea rezemată de portieră, cu brațele încrucișate.
— Gata? a întrebat. Ai jucat rolul bărbatului responsabil, te-ai simțit bine, hai să mergem. Ne așteaptă maică-ta cu masa.
Am privit-o. Femeia „potrivită”. Așa mă gândisem la ea 8 luni. Potrivită pentru planurile mele, pentru apartamentul de la oraș, pentru pozele de la nuntă. O femeie care nu mă întreba niciodată prea multe și nu-mi cerea niciodată prea mult — și care, se pare, era în stare să trimită o gravidă de la ușă și să mă mângâie pe cap în aceeași seară.
— Tu ai știut, am spus. Tot timpul ăsta ai știut că am un copil pe drum. Și m-ai lăsat să nu știu.
— Am făcut-o pentru noi, a zis. Pentru viitorul nostru. Ce, trebuia să-ți distrug viața pentru o greșeală de-o noapte?
— N-a fost o greșeală de-o noapte. Au fost 3 ani. Iar acum e un copil.
Raluca a rămas tăcută o clipă. Apoi a schimbat tonul, mai moale, mai calculat.
— Andrei, gândește-te bine. Peste 2 luni avem nunta. Am dat arvuna. Am invitat lumea. Ai un serviciu bun la oraș, un apartament, un viitor. Vrei să lași totul pentru o casă cu mușcate în geam și o femeie care taie lemne? O să te trezești peste un an că regreți.
Și atunci am înțeles ceva simplu. Că regretul de care se temea ea nu era regretul meu. Regretul meu adevărat era deja acolo, în tinda aia, în cele trei mesaje necitite, în 8 luni în care copilul meu crescuse fără să știu de el.
— Ia mașina, am spus.
— Poftim?
— Ia mașina și du-te. Anulează ce e de anulat. Îți dau banii de arvună, tot, nu-mi datorezi nimic. Dar eu rămân aici.
Raluca a rămas cu gura căscată. Apoi a râs, un râs urât, ascuțit.
— O să te întorci în 3 zile. O să te sature sărăcia asta și-o să te întorci cerându-mi iertare.
— Poate, am spus. Dar dacă mă întorc, să mă întorc de rușine, nu de lașitate. Măcar de data asta să greșesc rămânând, nu fugind.
A urcat în mașină trântind portiera. A întors în trei mișcări, cu roțile scrâșnind pe pietriș, și a plecat spre șosea fără să se uite înapoi. Praful s-a ridicat și s-a așezat încet peste gard, peste mușcate, peste mine.
Am rămas singur în mijlocul curții, cu telefonul în mână, cu inima bătând, cu satul întreg privind pe după perdele. Vestea avea să facă înconjurul uliței până seara. „S-a întors Andrei al lui. A lăsat mireasa de la oraș pe drum și a rămas la Ileana.”
Nu-mi păsa.
Ce a urmat
M-am întors în tindă. Ileana era tot pe scaun, dar se ridicase puțin, ținându-se de spătar, ascultase totul prin geamul deschis.
— De ce ai făcut asta? m-a întrebat. Nu ți-am cerut.
— Știu că nu mi-ai cerut, am spus. De-aia rămân.
Nu s-a aruncat în brațele mele. Nu era genul. A dat doar din cap, încet, ca și cum ar fi cântărit ceva greu. Apoi a spus:
— Nu te iert azi. Să știi. Nu se iartă în 10 minute 8 luni.
— Nici nu-ți cer să mă ierți azi, am zis. Îți cer doar să mă lași să car lemnele. Restul vedem.
Pentru prima dată de când oprisem mașina, colțul gurii i s-a mișcat. Nu era încă un zâmbet. Era începutul unuia.
În seara aia am dormit pe pat de campanie, în camera din față. Nu m-am atins de ea și nici ea de mine. Dar am tăiat lemne până s-a întunecat, am cărat apă, am cârpit poarta care se bălăngănea, și m-am dus la Moș Toader să-i mulțumesc că-i fusese alături când eu nu fusesem.
— Bine că te-ai întors, băiete, mi-a spus bătrânul, sprijinit în baston. Mai bine mai târziu decât deloc. Da’ să nu mai pleci. Fata aia n-a scâncit o dată în 8 luni. Nici când i-a fost greu. Așa ceva nu se lasă din mână.
Am fost cu ea la moașă, apoi cu mașina împrumutată de la un văr am dus-o la medicul de la dispensarul din comună, să fie totul în regulă pentru naștere. Am fost lângă ea la spitalul din Vaslui, pe hol, când a venit vremea. Am umblat pe coridorul acela de 3 ori mai mult decât umblasem în viața mea.
Era o fetiță. 3 kilograme și 200 de grame. Cu pumnii strânși și cu un smoc de păr negru, ca al Ilenei.
Când mi-au pus-o în brațe, mi-au tremurat genunchii. Am înțeles, în secunda aia, tot ce ratasem: prima ecografie, prima mișcare, nopțile în care ei îi fusese frică singură. Nu mi le mai dădea nimeni înapoi. Dar de aici încolo aveam să fiu acolo pentru fiecare.
Am mers împreună la Starea Civilă și am recunoscut-o. Numele meu, lângă al Ilenei, în actul fetiței. Nu în capul meu, ca pe o greșeală — pe hârtie, în fața legii, cu semnătura mea.
Raluca nu s-a mai întors și nici eu nu m-am dus. I-am virat banii de arvună, până la ultimul leu, și n-am mai vorbit niciodată. Am aflat, prin cineva, că s-a măritat un an mai târziu, cu altul, la oraș. Sper să fie fericită. Zău. Dar nu cu prețul care era să mă coste pe mine copilul.
Acum, seara, când tai lemne în curte și o aud pe Ileana cântând încet fetiței în casă, mă opresc uneori cu toporul în mână și mă gândesc cât de aproape am fost să trec mai departe cu mașina. Să nu ridic piciorul de pe accelerație. Să n-o văd niciodată.
Un braț de lemne. Atât a stat între mine și copilul meu. Un braț de lemne cărat de o femeie pe care era cât pe ce s-o las să dispară după o poartă verde, cu vopseaua scorojită.
Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi oprit mașina și ați fi coborât, sau ați fi plecat mai departe, la nunta care vă aștepta?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.