O fetiță slăbuță îmi întindea o legătură de mărar, iar când i-am văzut mâinile am uitat de tot ce aveam de făcut. Palme crăpate, aspre, cu pielea plesnită la încheieturi și cu unghiile scurte, roase, cum nu am mai văzut la nicio adolescentă. Mâini de om bătrân. Numai că fata avea 15 ani.
Era Vinerea Mare și eu alergam prin parcarea pieței din Roman ca o apucată. Aveam lista în cap: drob, un cozonac de la raft, șunca aia anume după care dădusem deja o tură prin trei magazine, că doar aia îi place soțului meu. Nu avusesem timp de nimic anul ăsta. Mă certam singură în gând că iar iese un Paște făcut pe fugă.
Și atunci am dat de ea.
Pe o pătură decolorată, întinsă pe asfaltul rece de lângă intrare, avea câteva legături de pătrunjel, de ceapă verde și de mărar, ude încă de rouă. Atât. O copilă cu o geacă subțire, cu părul prins într-o coadă, care se ridica în picioare de fiecare dată când trecea cineva pe lângă ea.
— Luați mărar, doamnă? E de la noi, din solar, mi-a zis.
M-am oprit. La început mai mult ca să-mi trag sufletul. Dar pe urmă i-am văzut iar mâinile alea și nu am mai fost în stare să plec.
— Câți ani ai, draga mea?
— 15. Fac 16 la toamnă.
I-am întins 10 lei pe două legături și am mai rămas. Nu știu de ce.
— Și stai singură aici, în ziua asta?
A dat din umeri, fără pic de milă de sine.
— Cu bunica. De când a murit mama, doar noi două am rămas. Ea nu mai poate sta mult în picioare, așa că vin eu. Avem un solar în spatele casei, la Săbăoani. Ce iese, mai vindem.
Vorbea liniștit, cum vorbește un om mare despre lucruri pe care le-a acceptat demult. Nu se plângea. Asta m-a durut cel mai tare — că nu se plângea.
— Și tata? am întrebat, deși știam că nu ar fi trebuit.
— Nu l-am cunoscut. Suntem doar eu și bunica.
Am rămas acolo, cu coșul greu într-o mână, cu pungile alea lucioase de la raft foșnind, și dintr-odată mi s-a părut că mă uit la mine de acum treizeci de ani, când și la noi acasă se strângea ban cu ban.
Nu știu ce m-a împins, dar am întrebat-o:
— Ție ce ți-ai dori de Paște, Ionela?
S-a gândit puțin. A zâmbit. Și mi-a răspuns ceva ce nu mai pot să uit:
— Să apuc și eu să stau la masă cu bunica. Anul trecut am vândut chiar în ziua de Paște, că-i trebuiau bani de pastile bunicii. Mi-aș dori doar să stăm amândouă la masă, ca lumea, măcar o dată.
Atunci mi-a căzut coșul din mână. Chiar acolo, pe asfalt. Au sărit borcanele, s-a rostogolit cozonacul în punga lui, iar eu stăteam ca proasta și mă uitam la ea.
Nu-și dorea nimic. Nici telefon, nici haine, nici bani. Voia doar să stea la masă cu bunica ei.
M-am aplecat să-mi strâng lucrurile, iar ea a sărit imediat să mă ajute, cu mâinile alea ale ei. Și ca să nu mă vadă că-mi tremură bărbia, i-am zis repede:
— Da’ tu ce-o să porți de Paște?
I s-au aprins ochii. Adevărat, i s-au aprins.
— Am o rochie! Mi-am luat prima rochie după 3 ani. E albastră, cu floricele. O port la biserică duminică.
O fată care avea palme de babă și care nu-și dorea nimic pentru ea se bucura de o rochie de câțiva zeci de lei ca de cea mai mare comoară din lume.
I-am strecurat în palmă o hârtie de 50 de lei, peste cei 10 pe verdeață. A vrut să mi-o dea înapoi, s-a făcut roșie, a zis că e prea mult.
— E pentru bunica, i-am spus. Să nu mai vindeți de Paște.
Am plecat de acolo cu coșul în mână și cu mintea aiurea. Am condus până acasă fără să mai știu pe unde trec. Șunca aia după care alergasem prin trei magazine mi se părea acum cea mai caraghioasă grijă din lume.
Și seara, în timp ce puneam masa în casa mea caldă, cu de toate, nu mi-am putut scoate din cap fetița de pe pătura decolorată. Mi-am notat pe un bilet adresa pe care mi-o spusese: casa cu trandafiri la poartă, la Săbăoani.
Nu i-am spus nimănui. Dar știam deja că duminică, de Paște, o să mă duc acolo.
Casa cu trandafiri de la poartă
Duminică am ieșit din biserică, am mâncat de dimineață cu ai mei și, pe la prânz, când soțul meu s-a întins pe canapea în fața televizorului, i-am spus doar că am o treabă și că mă întorc repede. Am pus într-o sacoșă niște ouă roșii de-ale mele, un colț de cozonac, o pungă cu portocale și două prăjituri de la cofetărie. Nu voiam să mă duc cu mâna goală. Dar nici nu voiam s-o umilesc cărând jumătate de magazin după mine.
Am condus până la Săbăoani cu inima strânsă, ca și cum mă duceam la un examen. Am întrebat un om de la o poartă unde e casa cu trandafiri. Mi-a arătat-o din cap, la capătul uliței.
Era o casă mică, văruită demult, cu un pridvor de lemn înnegrit de ploi. La poartă, două tufe de trandafiri, încă golașe, doar cu câteva mlădițe roșcate care abia dăduseră. Se vedea că vara aia poarta era plină de flori. Acum era doar promisiunea lor.
Am bătut. A lătrat un câine bătrân, fără vlagă, mai mult de formă. Apoi s-a auzit un glas subțire dinăuntru:
— Cine e, maică?
A ieșit în pridvor o femeie măruntă, cu basma neagră și cu un pulover cârpit la cot, dar curat, călcat. Bunica. Se sprijinea de tocul ușii cu o mână, iar cealaltă și-o dusese streașină la ochi, să vadă mai bine.
— Bună ziua. Sunt Adriana. Am cunoscut-o pe Ionela ieri, în Roman, la piață.
Nici nu am apucat să termin bine, că din spatele bunicii a apărut ea. În rochia aia albastră cu floricele. O ținea cu amândouă mâinile de fustă, de parcă se temea să nu se șifoneze. Când m-a văzut, s-a făcut roșie ca ouăle din sacoșa mea.
— Dumneavoastră sunteți… doamna de ieri, a zis încet.
— Eu sunt. Am zis să trec să vă spun Hristos a înviat.
Bunica m-a poftit înăuntru cu o grabă și o bucurie care m-au dat gata. Se scuza întruna — că nu a apucat să facă mai multe, că nu se așteptau la musafiri, că doar ce s-au întors de la biserică.
Am intrat într-o odaie mică, cu var proaspăt dat pe pereți și cu miros de busuioc. Pe o masă acoperită cu o față de masă albă, cusută la colțuri cu flori roșii și albastre — cusută de mână, se vedea, cu ață trasă cu răbdare — erau așezate câteva ouă roșii într-o strachină, un castron cu răcituri și un cozonac. Un singur cozonac, dar acasă, făcut de ele.
Când am simțit mirosul lui — vanilie, coajă de lămâie, nucă — mi s-au înmuiat genunchii. Așa mirosea bucătăria bunicii mele acum patruzeci de ani. Un miros pe care îl uitasem că-l știu.
— Ședeți, ședeți, m-a poftit bunica, trăgându-mi un scaun. Ionela, adu ceașca cea bună.
Fata a deschis vitrina din colț — o vitrină veche, cu geamuri, în care erau strânse câteva farfurii înflorate, ținute acolo, se vedea, doar de sărbători și pentru oaspeți. A scos o ceașcă de porțelan cu marginea aurită, ușor tocită de la spălat, dar strălucitoare, pusă deoparte pentru cine știe ce zi mare. Ceașca „de oaspeți”. Iar oaspetele, în ziua aia, eram eu.
Bunica a turnat în ea ceai de mentă, din al lor, dintr-un ceainic ciobit la cioc. Mâna îi tremura puțin, dar a turnat cu atâta grijă și cu atâta demnitate, de parcă turna în cel mai scump serviciu din lume.
— Să nu vă supărați că n-avem mai multe, a zis. Da’ ce-avem, e din inimă.
Am vrut să spun ceva și nu am putut. Mi se pusese un nod în gât cât pumnul.
Am scos din sacoșă ce adusesem și le-am pus pe masă. Bunica a dat să nu primească, s-a rușinat, a zis că e prea mult, exact ca nepoata ei cu o zi înainte. Dar Ionela s-a uitat la portocale așa cum se uită un copil la o minune, și atunci bunica a cedat.
Am stat cu ele mai bine de un ceas. Mi-au povestit despre solar, despre roșiile care încă nu s-au copt, despre cum bunica o învață pe Ionela să coasă, seara, la lumina becului, ca să aibă și fata un meșteșug în mână. Mi-au arătat o poză cu mama Ionelei — o femeie tânără, care semăna leit cu fata. Bunica a atins rama cu degetul și a zis doar atât:
— Se roagă și ea pentru noi, de-acolo de sus.
Ionela nu a plâns. Nici bunica. Vorbeau despre lipsurile lor cum vorbești despre vreme — ceva ce vine, ceva ce trece, ceva ce înduri. Iar între ele două era o căldură pe care eu, în casa mea plină cu de toate, nu o mai simțisem de multă vreme.
La un moment dat, Ionela s-a ridicat, s-a învârtit o dată prin cameră în rochia aia albastră și a întrebat-o pe bunica:
— Îmi vine bine, bunico?
— Îți vine ca o domnișoară, i-a răspuns bătrâna, și pentru o clipă i-au strălucit ochii.
Atunci am înțeles ceva ce nu mai știusem să văd de ani de zile.
Eu venisem acolo crezând că le aduc eu ceva. Un ban, niște portocale, un colț de cozonac. Crezusem că sunt cea care dăruiește. Și, când colo, ele îmi puneau dinainte ceașca cea bună, ținută în vitrină pentru zile mari, îmi turnau ceai cu mâna tremurândă și îmi dădeau, fără să știe, exact lucrul pe care îl pierdusem eu prin alergătura mea după șuncă și cozonac de raft: bucuria de a avea puțin și de a fi recunoscător pentru el.
Am plecat spre seară. La poartă, lângă tufele de trandafiri golașe, Ionela m-a apucat de mână cu palmele ei crăpate și mi-a zis:
— Vă mulțumesc că ați venit. Azi chiar am stat la masă. Ca lumea.
Am condus înapoi spre Roman cu geamul lăsat și cu ochii înotând în lacrimi. Nu de milă. De rușine și de recunoștință, amestecate. Rușine că eu, care aveam masa plină, mă plânsesem toată săptămâna de mărunțișuri. Recunoștință că o fetiță de 15 ani, cu mâini de om bătrân, îmi arătase, fără să vrea, cât de bogată eram de fapt și cât de puțin știusem să mă bucur.
De atunci a trecut ceva vreme. Trec pe la ele des, nu cu sacoșe pline, ci așa, ca la niște oameni ai mei. Ionela merge la școală și coase în continuare, seara, la lumina becului. Iar eu, în fiecare an de Paște, înainte să mă apuc de alergat prin magazine, mă opresc o clipă și mă întreb, ca atunci, în ușa casei aceleia mici, cine pe cine a dăruit, de fapt, cu adevărat.
Cu cât avem mai multe, de ce ne bucurăm tot mai puțin de sărbători? Voi vă mai amintiți un Paște în care ați avut puțin, dar v-a fost sufletul plin? Spuneți-mi mai jos, în comentarii — vreau să vă citesc pe fiecare.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.