„Lăsați-mă să plec, domnișoară doctor, că vă murdăresc tot spitalul cu cizmele astea.”
Am spus-o încet, cu ochii în podea, și m-am ridicat de pe scaunul acela alb ca laptele, pe care o oră întreagă nu îndrăznisem să mă așez cum trebuie. Stătusem pe margine, țeapăn, ca să nu ating spătarul cu cojocul meu ce mirosea a staul și a fum de bordei.
Mă cheamă Costache. Am 74 de ani și-am umblat cu oile pe dealurile Vrancei de când eram un băiețandru de 12 ani.
Mâinile mele n-au ținut în viața lor un stilou. Au ținut bâta, cârligul, ugerul cald al oii dimineața.
Acum câteva zile am alunecat pe niște pietre ude, la coborâre, și mi-am spart gamba. Am pus peste ea o cârpă și frunză de pătlagină, cum mă învățase mama, și-am zis că trece. N-a trecut. S-a umflat, s-a înnegrit, mi-a urcat fierbințeala până-n cap. Vecinul Ilie m-a băgat cu de-a sila în Dacia lui și m-a adus la oraș.
Și-am ajuns aici, în lumina asta albă, printre oameni curați, cu telefoane, cu haine călcate.
Iar eu — cu cizmele de cauciuc pline de noroi până la genunchi. Cu noroiul uscat căzându-mi în bucăți pe gresia lucioasă de fiecare dată când mișcam piciorul.
M-am uitat la dâra pe care o lăsasem de la ușă până la scaun. O rușine. Ca și cum aș fi murdărit ceva sfânt.
Lângă mine s-a așezat o femeie. Bine îmbrăcată, cu geantă de piele. S-a uitat o dată la cizmele mele, a adulmecat aerul și s-a tras încet mai încolo, pe alt scaun, strâmbând din nas. N-a zis nimic. Nici nu trebuia. Am înțeles.
Am înțeles că nu-i e locul unui cioban bătrân și puturos printre oamenii ăștia.
Mi s-a pus un nod în gât. Am strâns căciula în pumn și mi-am zis: mai bine mor acasă, în bordeiul meu, lângă câine, decât să fac spitalul de rușine cu duhoarea mea.
Așa că m-am ridicat. Gârbovit, cu spatele îndoit de-o viață de mers pe coastă, m-am întors spre ușă să plec.
„Lăsați-mă să plec, domnișoară doctor, că vă murdăresc tot spitalul…”
Doctorița de gardă tocmai scria ceva la biroul ei. O fată tânără, cât nepoata mea Ancuța. Când m-a auzit, a ridicat capul.
— Unde plecați dumneavoastră, bunicule? a zis.
— Acasă, maică. Nu-i de mine locul ăsta. Vă las în pace.
Mi-a tremurat vocea ca la un copil. Mi-era rușine și de asta.
Ea a pus stiloul jos. S-a uitat la mine, apoi la dâra de noroi de pe gresie, apoi iar la mine. Și-a împins scaunul în spate și s-a ridicat.
A ocolit biroul. A venit spre mine, prin fața tuturor, prin liniștea care se lăsase deodată pe tot holul de urgențe.
S-a lăsat în genunchi în fața mea
Credeam c-o să mă apuce de braț și-o să mă întoarcă spre scaun. Sau c-o să cheme o infirmieră. Sau c-o să-mi spună, ca omul, să aștept.
În loc de asta, fata aceea s-a lăsat în genunchi. În fața mea. Pe gresia aceea rece, în halatul ei alb, printre bucățile de noroi uscat căzute din cizmele mele.
Am rămas cu gura căscată. Am vrut să mă trag înapoi.
— Nu, maică, ce faci? Ridică-te, pentru Dumnezeu, nu se poate…
Dar ea mă apucase deja de gleznă, cu amândouă mâinile ei mici și albe.
— Stați jos, bunicule, a zis liniștit. Nu plecați nicăieri.
Și-a început să-mi tragă cizma. Cizma aia grea, plină de baligă și de pământ, îmbibată de apa dealului. A tras de ea cu putere, cu degetele ei subțiri, până a ieșit, și-a pus-o binișor jos, lângă ea. Apoi cealaltă.
Dedesubt aveam niște obiele vechi și un picior bătrân, umflat, cu unghii galbene și cu rana aceea urâtă pe gambă. Un picior de care mie însumi îmi era rușine.
Ea nu s-a strâmbat. Nu s-a tras. A luat un lighean, l-a umplut cu apă călduță de la un robinet, a adus o compresă și-a început să-mi spele piciorul. Încet. Cu grijă. Ștergea noroiul de pe pielea mea zbârcită de parcă spăla ceva de preț.
Nimeni pe hol nu mai mișca.
Și-atunci, un moșneag ca mine, care nu mai plânsese de la înmormântarea nevestei mele, acum 6 ani — un om uscat, cu inima făcută piatră de-atâta singurătate pe deal —, un moșneag ca mine a început să hohotească. Acolo, pe scaunul acela alb, de față cu toți.
Plângeam și nu mă puteam opri. Îmi curgeau lacrimile în barbă și picurau pe halatul ei.
— Nu mă murdăriți cu nimic, bunicule, a zis ea, tot fără să ridice capul. Sunt doar picioarele unui om obosit.
Femeia care se trăsese deoparte
Am ridicat ochii înecați în lacrimi și-am privit peste umărul doctoriței.
Femeia aceea cu geantă de piele, care se trăsese de lângă mine strâmbând din nas, nu se mai uita la telefon. Nu se mai uita nici la mine. Stătea țeapănă pe scaunul ei, cu obrajii roșii, și se uita în podea. Doar în podea. Ca și cum ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, până s-ar fi făcut nevăzută.
Un domn în vârstă din colț și-a scos căciula de pe cap, așa cum faci în biserică. O asistentă tânără plângea lângă ușă, cu mâna la gură. Cineva a zis, încet, doar pentru el: „Doamne, ferește-i sănătatea…”
Doctorița mi-a uscat piciorul cu un prosop curat. A curățat rana, a dat cu ceva rece care ustura, a pansat-o frumos, cu mâini iuți. Abia atunci s-a ridicat de jos, și-a îndreptat spatele și m-a privit în ochi.
Avea și ea ochii umezi.
— Vă e rușine de cizmele astea, așa-i? m-a întrebat.
Am dat din cap, ca un copil prins cu ceva.
— Cizmele astea, bunicule, a zis ea, au dus pe deal mii de oi și-au hrănit o familie o viață întreagă. Eu, când eram mică, mâncam brânză și lână purtam de la niște oameni ca dumneavoastră. Halatul ăsta alb pe care-l port l-am luat pentru că oameni ca dumneavoastră au muncit ca eu să pot învăța carte.
A făcut o pauză. Pe hol, nici musca.
— Așa că nu dumneavoastră ne murdăriți spitalul cu cizmele. Noi n-am fi nimic fără cizmele astea. Să nu vă mai fie rușine niciodată, aici, în fața mea. M-ați auzit?
N-am putut să-i răspund. Mi se pusese un ghem în piept și-mi ieșeau doar niște sunete, ca ale unui prunc.
Am apucat mâna ei albă în laba mea bătătorită și i-am sărutat-o. Ea nu și-a tras-o. A pus cealaltă mână peste a mea și-a ținut-o așa, o clipă.
Ce mi-a rămas
M-au ținut trei zile în spital, că fierbințeala urcase rău și rana era mai adâncă decât credeam. Fata — o chema Larisa — trecea pe la mine în fiecare gardă. Îmi aducea un ceai, mă întreba de oi, de câine, de nepoata Ancuța. Râdea când îi povesteam cum mă îmbrâncea berbecul cel bătrân.
În ziua când m-a externat, m-a condus până la ușă. Ilie mă aștepta cu Dacia.
La despărțire mi-a pus în mână o pungă. Erau niște cizme noi, de cauciuc, călduroase, cumpărate din banii ei.
— Ca să nu mai răciți la picioare pe deal, bunicule, a zis. Dar cele vechi să nu le aruncați. Alea sunt de aur.
M-am urcat în mașină și-am plâns tot drumul, ca prostul, spre mirarea lui Ilie.
De-atunci a trecut ceva vreme. Piciorul mi s-a vindecat. M-am întors la oile mele, pe dealurile mele, în bordeiul meu. Sunt tot un cioban bătrân și sărac, cu mâinile crăpate.
Dar de câte ori simt că nu mai valorez nimic pe lumea asta — un moș uitat de toți, care miroase a staul —, îmi aduc aminte de fata aceea în halat alb, îngenuncheată pe gresia rece, spălându-mi picioarele bătrâne în văzul tuturor.
Și mă îndrept de spate. Măcar puțin.
Mai există printre noi asemenea doctorițe? Voi ați întâlnit vreodată un medic sau o asistentă care să vă fi tratat ca pe un om, când toți ceilalți întorceau capul? Spuneți-mi în comentarii — vreau să le citesc pe toate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.