— Tu ești a 8-a. Fac pariu că nu reziști nici până vineri.
Bătrânul din salonul 4 nu și-a întors capul spre mine când a spus-o. Se uita în tavan, cu mâinile așezate peste cearșaf, și vorbea rar, ca un om obișnuit să dea comenzi la telefon și să închidă primul.
Eu tocmai îi verificam perfuzia. Aveam 26 de ani și doar 2 ani de când lucram la clinica aceea privată din Ploiești, dar învățasem deja un lucru: când un pacient te provoacă, cel mai bun răspuns e liniștea.
Nu rata nici povestea asta
— Bună dimineața. Vă rog să nu mișcați mâna stângă. S-a umflat peste noapte.
— Ai auzit ce-am zis?
— Am auzit.
— Și?
— Și eu sunt aici doar ca să-mi fac meseria.
Am potrivit rotița perfuziei, am notat ora pe fișă și am ieșit.
Pe hol mă aștepta Camelia, colega mea de tură, cu ochii cât cepele.
— Ești nebună? De ce te-ai băgat tu în tura lui? Omul ăsta a dat afară 7 asistente în 2 luni. Șapte, Roxana. Una a ieșit plângând de-a dreptul din schimb.
Știam. Îl știa toată clinica. Căzuse pe scările depozitului lui de materiale de construcții, își rupsese șoldul, fusese operat, apoi făcuse o infecție și rămăsese țintuit acolo, într-un salon cu perdele scumpe și miros de dezinfectant. Un om care 32 de ani semnase contracte și dăduse ordine, iar acum trebuia să ceară voie ca să se ridice într-un cot.
Nu mă mira că urla. Mă mira doar cât de bine țintea.
În prima săptămână a încercat tot ce-i mersese până atunci.
A refuzat mâncarea. Îi duceam tava, i-o așezam pe măsuța rabatabilă, iar el o împingea cu dosul palmei până când supa se clătina peste margine.
— Ia de-aici lăturile astea.
— Bine. Vă las ceaiul. Vin peste o oră.
Noaptea apăsa butonul de la căpătâi de zeci de ori. Nu pentru că avea nevoie de ceva. Ca să vină cineva.
Intram, aprindeam veioza mică, verificam perfuzia, îi ridicam perna. Nu spuneam nimic. Bipul monitorului umplea salonul, egal, răbdător, ca un ceas care nu se grăbește nicăieri.
— Ție nu ți-e somn?
— Ba da.
— Atunci de ce nu te enervezi?
— Pentru că nu m-ați chemat degeaba. V-a alunecat perna.
Închideam ușa încet și mă întorceam la post, cu mâinile tremurând puțin, dar cu fața dreaptă.
A treia zi a fost altfel.
Am intrat dimineața să-i schimb pansamentul. M-a privit lung, fără să clipească, așa cum te măsoară un om care a cumpărat și a vândut oameni toată viața. Apoi a spus, aproape în șoaptă:
— Semeni cu ea. Cu nevastă-mea. De-aia n-o să te las în pace.
Mi-a înghețat sângele în vine.
N-am întrebat nimic. Am terminat pansamentul, i-am pus o pernă sub genunchi și am ieșit pe hol, unde m-am sprijinit de perete și am respirat de trei ori adânc.
Din ziua aia a devenit mai rău. Sau poate doar mai disperat.
Îmi spunea că am mâini de om needucat. Că a plătit camera aia cât salariul meu pe două luni și că are dreptul la altceva decât la o fată care nu știe să zâmbească. Că poate cumpăra pe oricine din clădirea aia, inclusiv pe mine, dacă vrea.
Eu intram calmă și ieșeam fără o vorbă.
Acasă era altă poveste. Acasă mă așteptau alte cifre.
Tata rămăsese fără serviciu de 8 luni, de când s-a închis atelierul unde sudase 20 de ani. Mama cosea rochii în bucătărie, la mașina ei veche. Fratele meu, Dănuț, avea 17 ani și-și punea singur pâine cu untură ca să nu ceară bani de pachet.
Iar pe masa din hol stătea plicul de la bancă, pe care nimeni nu-l mai deschidea. Aveam 4 rate restante la creditul luat pe casă acum 11 ani. Rata era 950 de lei. Ipoteca era pusă exact pe casa în care dormeam toți patru.
Mă duceam în tură cu nodul ăla în gât și intram în salonul 4 zâmbind.
Într-o seară, pe la 11, m-a chemat altfel. Nu cu butonul. Cu vocea.
Am intrat. Transpirase. Durerile îl luaseră în primire de-a binelea, se ținea de bara patului cu degetele albe și respira scurt, ca un om care aleargă stând pe loc.
I-am pregătit analgezicul, i-am șters fruntea cu o compresă rece, i-am ținut paharul la gură.
Când s-a mai liniștit, m-a privit din pernă și a întrebat, cu o voce pe care nu i-o auzisem până atunci:
— De ce nu pleci? Toate au plecat. Tu de ce nu pleci?
Și atunci, nu știu de ce, i-am spus adevărul.
I-am spus de tata, de cele 8 luni fără serviciu, de plicul de pe masa din hol. I-am spus că peste 2 săptămâni trebuie să ducem la bancă banii pe restanțe și că nu-i avem. Că mama a început să se uite prin oraș după o garsonieră cu chirie, ca să fie pregătită.
I-am spus că dacă plec din tura asta, plec dintr-un salariu.
A tăcut foarte mult timp. Atât de mult, încât am crezut că a adormit. Se uita undeva pe lângă mine, la perdeaua trasă, și mâna dreaptă i-a tremurat o dată, scurt, pe cearșaf.
— Stinge lumina, a spus într-un final.
A doua zi dimineață, când am ajuns la program, pe hol era o forfotă ciudată.
Camelia m-a prins de braț lângă vestiar.
— Roxana… bătrânul din 4 și-a chemat avocatul. E la el în salon de o oră. A cerut și dosarul de la registratură.
Mi s-au înmuiat picioarele.
Toată clinica aștepta scandalul.
Două cuvinte pe care nu le mai spusese nimănui
Am intrat totuși. Aveam de făcut pansamentul de dimineață și nimeni altcineva nu voia să treacă pragul acela.
Avocatul, un bărbat de vreo 50 de ani, cu o servietă maro pusă pe scaunul de lângă geam, s-a ridicat politicos și a ieșit pe hol să vorbească la telefon.
Am rămas singuri. Am tras măsuța, am scos comprese, am început.
Mâinile îmi tremurau. El s-a uitat la ele.
— Roxana.
Era prima dată în 12 zile când îmi spunea pe nume.
— Da?
Bătrânul a înghițit în sec. A deschis gura, a închis-o. S-a uitat în tavan, apoi la mine, și pentru o clipă nu mai era omul care cumpăra pe oricine. Era doar un om de 74 de ani cu un șold rupt, care se temea de ceva.
— Îmi pare rău, a șoptit.
Am rămas cu compresa în aer.
— Poftim?
— Îmi pare rău, a repetat, ceva mai tare, și mâna i-a tremurat pe cearșaf. Pentru mâncarea aruncată. Pentru nopțile în care te-am chemat degeaba. Pentru ce ți-am zis despre mâini.
Nu știam ce să răspund. Într-un salon de spital ești pregătită pentru durere, pentru frică, pentru moarte. Nu ești pregătită pentru asta.
— Nevastă-mea, Geta, a murit acum 6 ani, a spus el, privind perdeaua. Ea îmi zicea că o să rămân singur ca un câine, dacă tot latru la toată lumea. Băiatul meu, Cătălin, e în Spania. Nu ne-am mai vorbit de 9 ani. Nici nu știe că sunt aici.
A tras aer în piept.
— Toată viața am crezut că ăsta e curajul. Să lovești primul. Când am căzut pe scările alea, s-au strâns în jurul meu doar oameni care se uitau la ceas.
Nu i-am spus nimic. I-am terminat pansamentul, i-am tras cearșaful și l-am lăsat să respire.
În zilele următoare, salonul 4 a devenit cel mai liniștit loc din clinică.
A început să mănânce. Nu tot, dar mânca. Îmi cerea să deschid puțin geamul, ca să audă claxoanele de pe bulevard. Mă întreba dacă mama a mai găsit clientele pentru rochii. Într-o dimineață l-am găsit ținând telefonul în mână, cu numărul fiului lui pe ecran, fără să apese.
Doctorul Radu, medicul-șef, s-a oprit într-o zi în ușa postului de asistente și s-a uitat lung pe hol.
— Ce se întâmplă la 4? De două săptămâni nu mai aud nimic de acolo. Am crezut că i s-a stricat soneria.
Camelia a ridicat din umeri.
— Nu i s-a stricat nimic, domnule doctor. Doar că nu mai are pe cine să sune degeaba.
Hârtiile de pe pat
Miercuri dimineață m-a chemat asistenta-șefă. În salonul 4 era din nou avocatul, iar lângă el, în picioare, managerul clinicii.
Am intrat cu mâinile la spate, convinsă că mi-am pierdut locul de muncă.
Pe pat, lângă piciorul bătrânului, erau două dosare de plastic.
— Domnișoară, a spus avocatul, deschizându-l pe primul. Domnul Ilie mi-a cerut să pregătesc un contract de donație, autentificat la notar. Suma este de 74.000 de lei și reprezintă exact soldul creditului ipotecar al părinților dumneavoastră, plus restanțele și penalitățile. Am cerut o adeverință de sold la bancă, prin tatăl dumneavoastră. A fost de acord să semneze.
M-am uitat la bătrân. Se uita la mine.
— Nu pot să primesc așa ceva, am spus. Nu am voie. Sunt asistenta dumneavoastră.
Managerul a intervenit, calm:
— Am verificat regulamentul, Roxana. Cadourile de la pacienți sunt interzise. O donație autentificată la notar, către o persoană, pentru stingerea unei ipoteci, nu este un cadou în sensul ăla. Am cerut și o opinie. E în regulă. Dar semnătura o pui tu, la notar, dacă vrei.
Avocatul a deschis al doilea dosar.
— Iar acesta este un contract de sponsorizare între societatea domnului Ilie și școala postliceală sanitară din Ploiești. 120.000 de lei, pentru 10 burse pe an, pentru eleve din familii fără venituri. Prima serie începe din toamnă.
În salon s-a făcut o liniște în care se auzea doar bipul monitorului.
— De ce? am reușit să întreb.
Bătrânul și-a mișcat degetele pe cearșaf, ca și cum ar fi căutat ceva de care să se țină.
— Pentru că 32 de ani am crezut că un om se măsoară în ce poate să cumpere, a spus. Și în 2 luni în patul ăsta am aflat că se măsoară în cine intră pe ușă la 3 noaptea când nu mai are ce să câștige de la tine. Șapte au plecat, fata mea. Șapte. Aveau dreptate toate. Tu ai rămas.
A făcut o pauză.
— Nu-ți dau bani. Îți dau înapoi ce ți-am luat: liniștea. Casa aia nu se atinge nimeni de ea.
Am ieșit pe hol și m-am rezemat de perete, exact în locul unde cu 12 zile înainte respirasem de trei ori adânc ca să nu plâng. De data asta n-am mai reușit.
Vineri l-am sunat pe tata. I-am spus să ia buletinul și să vină la bancă. Am cerut împreună rambursarea anticipată integrală, apoi acordul de radiere a ipotecii din Cartea Funciară. Funcționara a bătut la calculator, a printat o hârtie și ne-a întins-o peste ghișeu, fără să înțeleagă nimic din ce se întâmpla cu noi.
Tata a citit hârtia de trei ori. Un bărbat de 54 de ani, cu palmele arse de la sudură, care nu plânsese nici la înmormântarea lui taică-său, s-a rezemat de tejghea și a rămas așa, cu capul plecat, până când l-am luat de braț.
— Cine e omul ăsta, Roxana? m-a întrebat în stradă.
— E un pacient de-al meu, tată. Salonul 4.
Domnul Ilie a plecat acasă după încă 3 săptămâni, cu cadru de mers și cu o infirmieră angajată permanent. Înainte să iasă pe ușă, mi-a întins un bilețel cu un număr de telefon spaniol, scris cu creionul, cu litere mari și strâmbe.
— L-am sunat aseară, a zis. A răspuns. N-a închis.
Îl mai vizitez uneori, duminica. Stă în curtea lui, la umbră, cu bastonul rezemat de scaun, și mă întreabă mereu același lucru: câte fete s-au înscris anul ăsta pentru burse.
Anul trecut au fost 10. Una dintre ele a intrat luna trecută în tura mea, la clinică, speriată de moarte, cu bluza călcată de acasă.
I-am spus exact ce mi-aș fi spus și mie în prima zi: intră liniștită, fă-ți treaba și nu răspunde niciodată la răutate cu răutate. Nu știi niciodată cine e omul din pat și de câtă vreme n-a mai vorbit nimeni frumos cu el.
Voi ați mai întâlnit un om care s-a schimbat complet în fața bunătății? Povestiți-mi în comentarii.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.