Nu am plâns la înmormântarea soțului meu. Nu pentru că nu aveam lacrimi — le adunasem în mine de trei zile, de când sunase telefonul și o voce străină îmi spusese că Titi făcuse infarct la muncă și că nu mai era nimic de făcut. Dar în ziua slujbei stăteam ca de lemn, cu fiica mea, Camelia, agățată de brațul meu, și mă uitam la sicriul din mijlocul bisericii din Piatra Neamț fără să pot pricepe că acolo, sub capacul acela, era omul cu care trăisem douăzeci și doi de ani.
Titi avea cincizeci și patru de ani. Lucrase nouăsprezece dintre ei pe șantiere la Constanța, în ture de câte trei săptămâni. Pleca lunea dis-de-dimineață, cu geanta pe umăr, și se întorcea peste douăzeci și una de zile, obosit, ars de soare, cu câte un cadou pentru mine și pentru Camelia. Așa fusese viața noastră. Îl așteptam. El venea. Ne bucuram câteva zile, apoi pleca iar. Mă obișnuisem să fiu jumătate de lună singură. Credeam că e prețul unei căsnicii cinstite, în care bărbatul muncește departe ca familia lui să aibă.
Preotul cânta, fumul de tămâie se ridica spre bolta afumată, și lumea plângea în șoaptă. Și atunci, dinspre ușa bisericii, s-a auzit un zgomot înfundat. Un trup căzând.
M-am întors. O femeie pe care n-o mai văzusem niciodată se prăbușise pe lespezi, lângă coada sicriului. Era îmbrăcată în negru, avea vreo patruzeci și ceva de ani, și de o parte și de alta o țineau doi adolescenți — un băiat și o fată — care plângeau cu hohote. Am crezut că i s-a făcut rău de la căldură și de la mirosul de tămâie. Se mai întâmplă la înmormântări.
Dar băiatul, îngenuncheat lângă ea, a strigat. Un cuvânt. Unul singur.
— Tata!
Și lângă mine, în aceeași secundă, Camelia a strigat exact același cuvânt, spre sicriu.
— Tata…
Ceva în mine s-a rupt fără zgomot. M-am uitat la băiatul acela străin. Avea bărbia lui Titi. Avea sprânceana lui, felul lui de a strânge din maxilar. Am simțit cum mi se face frig în tot corpul, cum aud în urechi doar bătaia propriei inimi.
Au dus femeia în tindă, pe o bancă. O vecină îi făcea vânt cu un pomelnic împăturit. Nu știu de unde am găsit puterea, dar m-am dus la ea. Picioarele mă duceau singure, ca și cum trupul meu știa deja ce mintea refuza să înțeleagă.
— Cine ești dumneata? am întrebat-o.
A ridicat spre mine niște ochi umflați și roșii. Și-a dus mâna la piept, unde avea, la gât, un lănțișor subțire de aur cu un pandantiv în formă de picătură. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Aveam și eu unul identic acasă, în cutia de bijuterii. Cadou de la Titi, „dintr-un tur mai lung”.
— Sunt Nina, a spus ea încet. Sunt soția lui.
Două verighete pentru același bărbat
N-am țipat. Aș fi vrut. Aș fi vrut să răstorn lumea cu susul în jos, să sparg ceva, să urlu până rămân fără voce. Dar în mijlocul bisericii, cu Titi neîngropat încă, n-am putut decât să șoptesc:
— Soția lui sunt eu. De douăzeci și doi de ani.
Ea a scos din geantă o poză. Am recunoscut-o pe ea, mai tânără, în rochie albă, și pe Titi, în costum negru, în fața unui altar. O cununie religioasă. Preot, lumânări, nași. Pe spate era scrisă o dată — la nouă ani după ce mă cununasem eu cu el, în aceeași biserică unde acum îl priveghea.
— Am acte, a spus Nina, aproape scuzându-se, ca și cum îmi era ei rușine. Certificat de cununie. Am aflat mai târziu că erau… că nu erau tocmai în regulă. Că a folosit niște hârtii falsificate ca să se poată cununa a doua oară. Dar eu nu știam. Pentru mine el era soțul meu. Tatăl copiilor mei.
Am rămas cu poza în mână, tremurând. Nina locuia într-un sat de lângă Bacău. Titi venea la ea tot „din turele de la Constanța”. Când era la mine, îi spunea ei că e la lucru. Când era la ea, îmi spunea mie că e pe șantier. Nouăsprezece ani. Două case. Două femei care-l așteptau. Doi copii aici, doi copii acolo. Și niciuna dintre noi nu bănuise nimic.
În ziua aceea am îngropat un străin. Un om pe care credeam că-l cunosc mai bine decât pe mine însămi și despre care, de fapt, nu știam nimic.
Am crezut că o s-o urăsc pe Nina. Că o s-o urăsc până la moarte. În prima săptămână chiar am urât-o — pe ea, pe copiii ei, pe tot ce reprezentau. Mă gândeam că ea a fost amanta, femeia care mi-a stricat viața. Dar într-o seară m-a sunat. Nu știu cum făcuse rost de numărul meu — cred că de la Camelia, care începuse deja, pe ascuns, să vorbească cu sora ei vitregă pe telefon.
— Aurora, mi-a spus Nina cu vocea stinsă. Nu te sun să mă cert. Te sun pentru că nu mai dorm. Vreau să te întreb ceva. Ție ce-ți spunea când pleca?
Am înghițit în sec.
— Că mă iubește. Că muncește pentru noi. Că să am răbdare, că mai are câțiva ani și iese la pensie și n-o să mai plece niciodată.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere lungă. Apoi am auzit-o plângând.
— Cuvânt cu cuvânt, a șoptit. Cuvânt cu cuvânt mi le spunea și mie.
Bonul din portofel
Ne-am întâlnit după o săptămână, la o cofetărie din Roman, la jumătatea drumului dintre noi. Ne era la amândouă frică, cred, să nu ne repezim una la alta. Dar când ne-am așezat față în față, la o cafea la care niciuna nu s-a atins, n-am mai avut putere de război. Aveam amândouă aceeași față trasă, aceleași cearcăne, aceeași întrebare fără răspuns.
Nina a scos din geantă o pungă de plastic. În ea erau lucruri de-ale lui rămase pe la ea — un ceas, un portofel vechi, câteva bonuri. A întins pe masă o sticluță de parfum bărbătesc, aproape goală.
— Ăsta i l-am luat eu, mi-a spus. De ziua lui. Zicea că-i place tare mult.
Am rămas cu gura uscată. Am scos din poșeta mea o sticluță identică. Același parfum. Îl cumpărasem și eu, tot de ziua lui.
Am pus sticluțele una lângă alta pe masă, și mie mi-au dat lacrimile, deși juram că n-o să plâng în fața ei. Nina a scotocit prin bonuri și a scos unul mototolit, îngălbenit. Doi flacoane din același parfum. Cumpărate în aceeași zi. Din același magazin, de la mall-ul din Bacău. Pe același bon.
Le luase pe amândouă odată. Unul mi l-a dat mie, „din partea lui”, celălalt ei, „din partea lui”. Ne cumpărase la dublu tot: parfumul, vestele de Paște — aveam amândouă câte una la fel, doar culoarea diferită —, până și lănțișoarele. Economisea timp, probabil. Un singur drum la magazin, două femei mulțumite.
— Ne-a iubit egal, a spus Nina cu un râs amar care s-a stins în lacrimi. Sau nu ne-a iubit deloc pe niciuna. Nu mai știu ce e mai rău.
Am stat ore întregi. Am pus cap la cap datele ca la un dosar penal. Turele lui de trei săptămâni erau de fapt zece zile la mine, zece zile la ea, plus câteva zile „la lucru” care poate chiar erau la lucru, sau poate erau ale altcuiva de care nu știm nici acum. Aceleași scuze la amândouă. Aceleași telefoane scurte. Aceeași minciună, șlefuită nouăsprezece ani până ajunsese perfectă.
Și în tot calculul acela rece mi-a devenit limpede un lucru care m-a durut mai tare decât trădarea: niciuna dintre noi nu fusese amanta. Amândouă fuseserăm soții. Amândouă îi călcaserăm cămășile, îi ținuserăm mâncarea caldă, îl așteptaserăm la geam. Amândouă îi crescuserăm copiii aproape singure, spunându-le că „tata muncește departe pentru noi”.
Copiii au fost, de altfel, cei care ne-au vindecat mai repede decât noi. Băiatul Ninei și Camelia mea au descoperit, vorbind pe telefon, că țin cu aceeași echipă de fotbal, că înjură la fel când pierde echipa, și că râd amândoi la fel — un râs pe care-l moșteniseră de la același om. Au început să-și scrie zilnic. Frați vitregi care, până la înmormântare, nu știau că există unul altul, și care acum își trimit poze și-și povestesc amintiri, încercând să-l lipească la loc din cioburi pe tatăl pe care fiecare îl avusese doar pe jumătate.
La parastasul de patruzeci de zile, Nina a venit la Piatra Neamț cu copiii ei. Nu am chemat-o și nu am refuzat-o. A venit pur și simplu. Am stat una lângă alta în biserică, două văduve ale aceluiași bărbat, îmbrăcate amândouă în negru. Nu ne-am ținut de mână. Nu suntem prietene și poate nu vom fi niciodată. Prea multă durere ne desparte, prea mulți ani furați.
Dar am stat alături. Pentru că, la sfârșit, singurul pe care aveam amândouă dreptul să-l urâm nu mai era acolo să răspundă la nicio întrebare. Plecase și dusese cu el toate răspunsurile, lăsând în urmă două femei, patru copii și o grămadă de bonuri care spuneau adevărul pe care el nu ni-l spusese niciodată.
Uneori mă întreb dacă are vreun rost să mai fiu supărată pe un mort. Dacă vina lui a murit odată cu el, sau dacă eu și Nina avem dreptul să-l judecăm și acum, când nu se mai poate apăra. Voi ce credeți — se stinge vina odată cu omul, sau rămâne, atârnată de cei pe care i-a mințit?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.