Caută aici rețetele
Lupu a început să latre înainte să se vadă maxi-taxiul la capătul uliței.
Era în iulie, pe la prânz, iar praful din curte era atât de cald încât îmi frigea tălpile. Aveam 8 ani și număram cireșele stricate pe care le aruncam la găini.
Bunica Veta scutura un preș peste gard și s-a oprit brusc, cu preșul în mână.
Maxi-taxiul a tras chiar în fața porții noastre, lucru care nu se întâmpla niciodată. Ușa s-a deschis cu zgomotul ăla de fierărie și a coborât o femeie cu 2 valize mari, cu rotile, din alea pe care nu le văzusem decât la televizor.
Șoferul i le-a dat jos, ea i-a mulțumit și a rămas în drum, în praf, cu părul prins la spate și cu o bluză subțire, albă, cum nu purta nimeni la noi în sat la ora aia.
S-a uitat spre curte. Apoi m-a strigat pe nume.
— Cătălina!
Eu m-am tras în spatele bunicii și m-am ținut de fusta ei.
Nu de rușine. Nu de sfială. Pur și simplu nu știam cine e.
Mama plecase în Italia când eu aveam 3 ani. Nu-mi aduceam aminte nimic din ea, în afară de o fotografie ținută sub sticla de pe bufet, în care era mai tânără, cu mine în brațe, la poarta bisericii.
Bunica îmi spunea „mama ta” ca despre cineva foarte important care e mereu ocupat. Muncea la un domn bătrân, la Torino. Îl ridica din pat, îl spăla, îl scotea la aer, urca și cobora niște scări despre care aveam să aflu abia peste ani.
O auzeam duminica. Ăsta era ritualul.
Duminica după prânz, bunica scotea din sertarul cu ață și nasturi o cartelă telefonică și ne duceam până la telefonul din fața Poștei. Bunica forma numerele lungi de pe spatele cartelei, apucându-le cu vârful degetului, apăsat, ca și cum s-ar fi temut să nu greșească vreo cifră și să se ducă banii degeaba.
Când se auzea vocea, îmi întindea receptorul.
— Ce faci, mama? mă întreba vocea.
— Bine, spuneam eu.
— Ai mâncat?
— Da.
— La școală ce faci?
— Bine.
Și pe urmă venea tăcerea aia care mă strângea de gât. Eu mă uitam la cifrele de pe ecran cum scad, secundă cu secundă, și știam că fiecare tăcere costă bani. Bunica îmi făcea semn din cap: „spune-i ceva”.
Dar eu nu știam ce să-i spun unei voci.
Vorbeam cu ea ca la un post de radio pe care nu-l poți întreba nimic înapoi. Când se termina cartela, se auzea un țiuit scurt și gata. Bunica își ducea colțul basmalei la ochi și-mi zicea că bate vântul.
O știam din colete, în schimb.
Coletele veneau cu microbuzul care oprea la gara din Târgu Neamț, iar bunica se ducea după ele cu sacoșa. Miroseau altfel decât toate lucrurile din casa noastră. A săpun străin, a carton nou, a ceva dulce.
Ciocolată cu alune. Blugi. Un fes roz cu ciucure. O păpușă care clipea când o culcai.
Numai că blugii erau mereu cu două numere mai mari. Și fesul îmi cădea pe ochi. Bunica îi punea deoparte, în dulap, și zicea:
— Lasă că vii tu din urmă.
Abia mult mai târziu am înțeles de ce. Mama cumpăra haine pentru un copil pe care îl ținea minte. Pentru fetița de 3 ani de la poartă. Ea îmi trimitea mereu măsura aceea, iar eu creșteam în satul ăsta fără s-o știe nimeni de acolo.👀 Nu rata nici povestea astaSoacra mea i-a întins amantei însărcinate a soțului meu cheile casei MELE, în fața tuturor. Am zâmbit, am scos un dosar din geantă și am spus trei fraze după care nimeni n-a mai râs…Citește acum →
Deci o știam. Îi știam vocea de duminică, îi știam scrisul de pe pachete, îi știam mirosul de săpun.
Dar nu-i știam mâinile.
Iar femeia din drum, cu cele 2 valize, venea acum spre poartă și își ștergea ochii cu dosul palmei, râzând și plângând în același timp, și repeta ceva ce nu înțelegeam.
Lupu lătra ca la străini. Trăgea de lanț și lătra la ea.
Bunica a lăsat preșul jos, foarte încet, și a zis doar atât:
— Doina…
Femeia a deschis poarta. A lăsat valizele în praf și a întins brațele spre mine.
Eu m-am lipit și mai tare de bunica. Mă uitam la ea de sub cotul bunicii, la bluza aia albă, la cerceii care sclipeau, la fața care semăna cu poza de pe bufet, dar nu chiar.
Și atunci, în liniștea aia din curte în care nu se auzea decât lanțul câinelui, am ridicat capul spre bunica și am întrebat-o în șoaptă, ca să nu audă nimeni:
— Bunica… cine e doamna?
Am întrebat încet. Foarte încet.
Dar nu destul de încet.
Trei săptămâni și două valize
Mama a rămas cu brațele în aer.
Așa, întinse spre mine, în mijlocul curții, cu palmele deschise. A stat așa câteva secunde bune, cât să înțeleagă ce am spus. Pe urmă brațele i-au căzut pe lângă corp, ca și cum cineva i-ar fi tăiat sforile.
Și a început să plângă.
N-am mai văzut niciodată, nici până azi, o femeie plângând așa. Nu cu suspine, nu cu vaiete. Un plâns care venea de undeva de jos, din genunchi, care o îndoia de mijloc. S-a lăsat pe vine în praful cald, între cele 2 valize, cu fruntea în mâini, și scotea un sunet pe care nu-l mai auzisem la niciun om mare.
Bunica a rămas dreaptă lângă mine. N-a alergat la ea. Și-a dus colțul basmalei la ochi, l-a ținut acolo mult, apoi m-a împins ușor înainte, cu palma între omoplați.
— Du-te, fata bunicii. E mama ta. A venit acasă.
Eu am făcut trei pași. Mai mult n-am putut.
Mama a ridicat capul, cu fața umflată și cu praf pe genunchi, și n-a mai întins brațele. A rămas jos, ca să fie la înălțimea mea, și mi-a zis printre lacrimi:
— Nu-i nimic. Nu-i nimic, mama. O să ne cunoaștem.
Ne-am cunoscut în 3 săptămâni.
Trei săptămâni în care casa a mirosit altfel. Ea se trezea prima, punea ceaunul pe plită și mă striga să văd cum se face mămăliga. Mi-a pus mâna peste mâna mea pe făcăleț și m-a învățat să învârt într-o singură direcție. Mâinile ei erau aspre pe dos și moi în palmă, și miroseau a cremă. Asta a fost prima dată când i-am simțit mâinile cu adevărat.
M-a dus la iaz și m-a învățat să înot, ținându-mă cu palma sub burtă și numărând. M-a dus în livadă, sub teii de la marginea drumului, care în iulie miroseau atât de tare încât te durea capul. Îmi împletea părul dimineața și-mi lua mâna pe uliță, în fața tuturor, ca și cum ar fi vrut ca satul întreg să vadă că eu sunt a ei.
Într-o seară am auzit-o certându-se în bucătărie cu mătușa Geta, sora ei, care venise de la Piatra Neamț.
— Mai am puțin, Geta. Mai am doi ani și-ți dau și restul.
Eu stăteam pe hol, în cămașă de noapte, și nu înțelegeam nimic. Am înțeles doar tonul. Și tăcerea bunicii, care mesteca în oala de pe plită și nu zicea nimic.
În a douăzeci și una zi, valizele s-au umplut la loc.
Le-am văzut deschise pe pat, cu hainele împăturite în ele, și mi s-a făcut rău. M-am dus și m-am ascuns în podul cu fân, unde m-a găsit bunica după o oră.
Mama a urcat scara și s-a așezat lângă mine, în fân, cu bluza ei albă.
— Ascultă la mine. Mai stau puțin acolo și pe urmă vin de tot. Îți promit. Data viitoare rămân.
— Când e data viitoare?
N-a răspuns.
Maxi-taxiul a oprit iar în fața porții, dimineața, la 6. De data asta n-am mai fugit. Am rămas la poartă și i-am făcut cu mâna până a dispărut după curba de la biserică. Bunica m-a ținut de umeri și m-a dus în casă și mi-a făcut lapte cu fulgi, deși nu-mi era foame.
Data viitoare a venit peste ani. Și peste ani. Câte o vară, câte un Crăciun, câte un telefon.
Am crescut cu un scaun gol la masă. La serbări, la Ziua Mamei, la absolvirea de a opta. Când m-am dus la facultate, la Iași, tot bunica m-a condus la autobuz, cu o sacoșă cu de-ale gurii și cu 200 de lei legați în batistă.
Mama a venit acasă de tot abia acum 10 ani. Avea 48 de ani și 23 de ani de Italia în spate. A coborât din alt maxi-taxi, cu alte valize, mai mici, și a mers de la poartă până în prag ținându-se de gard, pentru că genunchii nu-i mai duceau.
Scările. Douăzeci și trei de ani de urcat și coborât scări străine, cu un om în brațe.👀
Cutia de sub patul bunicii
Bunica a murit acum 6 ani, la 77 de ani, într-o dimineață de martie, în somn.
După înmormântare, când am făcut curat în camera din față, am tras de sub pat o cutie de carton legată cu sfoară, din alea în care veneau coletele din Italia. Am crezut că sunt fotografii.
Erau chitanțe.
Zeci de chitanțe scrise de mână, pe hârtie de caiet, unele îngălbenite, fiecare cu o sumă, o dată și două semnături: a mamei și a mătușii Geta. „Primit contravaloare parte casă.” Prima era din anul în care eu aveam 4 ani. Ultima, din anul în care eu am făcut 10.
Sub ele, un certificat de moștenitor de la moartea bunicului, când eu aveam 2 ani, și un act de la notar prin care mătușa Geta îi vindea mamei partea ei din casă.
Casa asta. Casa în care crescusem eu.
M-am dus cu cutia în brațe la mama, care stătea pe prispă cu picioarele întinse, cu genunchii unși cu ceva ce mirosea a mentol.
— Ce sunt astea?
S-a uitat la ele mult. Pe urmă a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost vorba de niște facturi vechi la curent.
— După ce a murit tata, casa s-a împărțit. Geta voia banii pe partea ei. Nu era rea, avea și ea copii și o rată la bloc. Dar dacă nu-i dădeam, se vindea casa. Și tu unde te duceai? La mine în gazdă, la Torino, la un bătrân pe care-l spălam?
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Ce să-ți spun, mama? Că mă duc să-ți cumpăr casa în care dormi? Erai copil.
Am rămas cu chitanțele în poală. Douăzeci de ani am crezut că mama a plecat pentru bani, așa, în general, cum pleacă toți. Și tot timpul ăla ea plătise, hârtie cu hârtie, camera în care eu îmi făceam temele.
— Dar după ce ai terminat de plătit? Aveam 10 ani. De ce n-ai venit?
Atunci a tăcut mult. A tras aer în piept de vreo trei ori, ca omul care se pregătește să ridice ceva greu.
— Pentru că pe urmă a fost școala. Și acoperișul. Și facultatea ta. Și pentru că, la un moment dat, nu mai știam cum se face. Cum te întorci. Cum intri într-o casă unde toate merg bine fără tine.
În fundul cutiei mai era un caiet dictando, cu coperta ruptă. Scrisori. Zeci de scrisori începute cu „Draga mea fetiță” și niciuna terminată, niciuna trimisă. În una scria: „Azi am văzut la piață o fetiță cu părul ca al tău și am mers după ea două străzi ca o proastă.”
Am plâns pe treptele alea până mi s-a făcut rău.
Acum stăm serile pe prispă, ea și cu mine. Tace mult. E o femeie care a învățat să tacă în altă limbă, printre străini, și nu mai are chef să vorbească nici în a ei.
Ilinca, fata mea, are 7 ani — fix vârsta pe care o aveam eu în vara aia, mai puțin un an. Iese pe ușă în goană, cu genunchii juliți, și strigă din capul curții „bunicaaa!”, și mama își ridică fața și zâmbește ca și cum ar fi câștigat ceva. Fetei mele nu i-a trimis niciodată un colet. N-a avut nevoie. E aici.
Într-o seară de august, când teii miroseau ca atunci, i-am luat borcanul cu unguent din mână și i-am spus să stea. M-am așezat pe treaptă, i-am pus picioarele în poala mea și i-am uns genunchii ăia umflați, cu piele întinsă și lucioasă. Mâinile ei stăteau nemișcate pe rochie, cu degetele îngroșate la încheieturi.
Le-am luat și pe ele. Le-am ținut în palmele mele, întâi pe una, pe urmă pe cealaltă.
Mama s-a uitat în curte, spre poarta pe unde intrase cu cele 2 valize, și mi-a spus o singură dată, atât:
— Ți-am trimis tot, fata mamei. Numai anii ăia nu ți-i mai pot trimite.
N-am zis nimic. I-am strâns mâna.
Am 36 de ani și abia acum îi știu mâinile.
Câți dintre voi ați crescut cu un scaun gol la masă? Sau ați fost părintele de pe partea cealaltă a telefonului, cu minutele numărate pe o cartelă?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.