A venit în luna iulie.
Mașina era scumpă — neagră, strălucitoare, cu numere de București. Astfel de mașini apăreau rar în sat, iar dacă oamenii le vedeau, de cele mai multe ori era doar la televizor. Copiii au ieșit în fugă la marginea drumului ca să o privească mai bine. Bătrânele își făceau cruce. Bărbații care stăteau lângă porți au tăcut și au urmărit mașina cu privirea până când praful ridicat de roți s-a așezat.
Victor stătea pe bancheta din spate. Aerul condiționat mergea aproape fără zgomot. Șoferul tânăr, îmbrăcat într-o cămașă albă, ținea volanul fără să scoată un cuvânt. Iar Victor nu-și dezlipea privirea de la geam.
Recunoștea locurile… și, în același timp, avea impresia că le vede pentru prima dată.
Iată curba unde odinioară era un stâlp înclinat cu indicatorul spre sat. Acum dispăruse de mult. Iată râpa peste care el și Ana treceau zilnic în drum spre școală. Acum era acoperită de urzici înalte. Iată și mesteacănul bătrân sub care obișnuiau să stea amândoi. Era încă acolo, doar că devenise mai falnic, mai bătrân, odată cu trecerea timpului.
Și, în sfârșit, casa părintească.
Mașina s-a oprit în fața porții.
Șoferul a coborât repede și i-a deschis portiera.
Victor a pășit încet pe pământ.
Treizeci de ani.
Exact treizeci de ani trecuseră de când nu mai intrase în curtea aceea.
La șaptesprezece ani plecase din sat. Intrase la facultate. Apoi făcuse armata. După aceea venise serviciul. Cariera îi crescuse rapid: șef de departament, director adjunct, director, apoi secretar de stat într-un minister. Avea un birou spațios, secretară care îi aducea cafeaua în fiecare dimineață, ședințe fără sfârșit, telefoane, documente și deplasări.
Soția lui, fost fotomodel, devenise o femeie de afaceri de succes. Fiica locuia la Londra, iar fiul în București. Avea un apartament mare în centrul Capitalei și o casă de vacanță pe malul unui lac. Sănătatea nu mai era ca odinioară, dar își permitea cei mai buni medici.
Tot ce visase când era tânăr devenise realitate.
Chiar mai mult decât atât.
Dar când mama lor murise, el nu venise să-și ia rămas-bun.
Nu reușise.
O ședință importantă la minister nu putuse fi amânată. Trimisese cea mai scumpă coroană de flori și îi transferase surorii bani pentru înmormântare.
Dar el nu venise.
De atunci purta povara aceea în suflet.
Ca o piatră mică, apăsătoare, care nu pleca niciodată.
Poarta a scârțâit ușor.
Din curte venea miros de fân, de lapte proaspăt, de grajd și de pâine coaptă — același miros al copilăriei care dormise ani întregi într-un colț ascuns al memoriei lui.
Victor a rămas nemișcat.
Parfumul acela îl lovise mai puternic decât și-ar fi imaginat.
— Hai, intră, Vali. Ce stai acolo?
Vocea.
Calmă.
Liniștită.
Puțin mai gravă decât și-o amintea.
În ea nu era nici reproș, nici bucurie exagerată.
Doar o voce cunoscută.
Pe pridvor stătea Ana.
Nu o mai văzuse de treizeci de ani.
Când se întâlniseră ultima dată, ea avea treizeci și doi de ani.
Acum avea șaizeci și doi.
Trecuse o viață întreagă.
Se schimbase mult.
Îmbătrânise.
Se îngrășase.
Părul îi albise aproape complet.
Ridurile adânci îi brăzdau fața.
Mâinile îi erau bătătorite de muncă, cu venele ieșite în relief.
Purta cizme de cauciuc.
Peste rochie avea un halat vechi din bumbac.
Pe cap purta un batic decolorat.
Doar ochii rămăseseră la fel.
Cenușii.
Luminoși.
Cu aceeași privire ușor mijită pe care Victor și-o amintea din copilărie.
Așa îl privea când spărgea borcanul cu dulceață.
Când o mințea că luase o notă mică.
Și când plecase pentru ultima dată spre oraș.
— Bună ziua, Anuța, a spus el încet.
— Bună ziua, Vali…
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine
Vezi mai puţin