Doctorul Eugen a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Privea când cicatricea, când chipul tinerei.
Amintirea revenea tot mai clar.
Cu douăzeci de ani în urmă, o fetiță de cinci ani fusese adusă la spital după un accident grav petrecut la țară.
Medicii credeau că nu își va mai putea folosi mâna niciodată.
Mama ei plângea încontinuu.
Atunci Eugen, aflat la începutul carierei, insistase să încerce o procedură dificilă și riscantă.
Operația reușise.
Iar acum fata aceea stătea chiar în fața lui.
— Ana Moldovan? a întrebat el.
Ochii fetei s-au mărit.
— Da… de unde îmi știți numele?
— Pentru că eu te-am operat.
Pentru câteva secunde, Ana a rămas nemișcată.
Apoi a dus mâna la gură.
— Dumneavoastră sunteți doctorul Nicolae?
Eugen a încuviințat.
În ochii fetei au apărut lacrimi.
— Mama se roagă pentru dumneavoastră în fiecare seară.
Cuvintele acelea l-au lovit mai puternic decât și-ar fi imaginat.
În ultimii ani devenise un medic celebru.
Participa la conferințe.
Apărea la televiziune.
Opera oameni influenți.
Dar nimic din toate acestea nu îi oferise satisfacția pe care o simțea acum.
Au început să vorbească.
Ana i-a povestit despre viața ei.
Despre ferma mică a familiei.
Despre tatăl bolnav.
Despre lipsurile cu care se confruntau.
Despre faptul că terminase liceul cu rezultate excelente.
Și despre visul ei.
Visa să studieze medicina.
Dar nu avusese bani.
Fusese nevoită să rămână acasă și să își ajute părinții.
Eugen a ascultat în tăcere.
Cu fiecare minut simțea tot mai clar că întâlnirea aceea nu fusese întâmplătoare.
A cumpărat tot laptele și toată brânza pe care Ana le avea.
Apoi a rugat-o să îi arate casa familiei.
Au mers împreună câțiva kilometri.
Casa era mică.
Veche.
Dar extrem de curată.
Mama Anei a izbucnit în plâns când l-a văzut.
Nu uitase niciodată medicul care îi salvase copilul.
Au stat ore întregi de vorbă.
Iar când a plecat, Eugen luase deja o decizie.
În următoarele luni a început să se intereseze discret.
A discutat cu profesori.
Cu universități.
Cu fundații care ofereau burse.
A mobilizat oameni care credeau în educație.
Șase luni mai târziu, Ana primea vestea care îi schimba viața.
Obținuse o bursă completă pentru studii medicale.
Când a citit scrisoarea de admitere, a plâns în brațele mamei sale.
Anii au trecut.
Ana a muncit enorm.
A învățat zi și noapte.
Nu a irosit niciuna dintre șansele primite.
Iar Eugen i-a fost mentor.
Nu pentru că îi era dator.
Ci pentru că vedea în ea aceeași determinare pe care o avusese și el când era tânăr.
După mulți ani, într-o dimineață, cei doi au intrat împreună într-o sală de operație.
De această dată nu ca medic și pacient.
Ci ca doi chirurgi.
La finalul intervenției, Eugen a privit-o zâmbind.
— Îți amintești ziua în care vindeai lapte pe marginea drumului?
Ana a râs.
— Cum să uit?
— Eu credeam că îți cumpăr o sticlă de lapte.
— Iar eu credeam că vând una.
Amândoi au zâmbit.
Pentru că știau adevărul.
În ziua aceea, pe marginea unui drum de țară, destinul îi adusese din nou împreună.
Iar o operație făcută cu douăzeci de ani în urmă schimbase nu doar viața unei fetițe.
Ci și pe cea a medicului care o salvase.