Andrei rămase câteva clipe pe verandă, cu palma lipită de frunte, ca și cum ar fi vrut să alunge nu doar oboseala, ci și neputința. Mirosul de pământ umed plutea în aer, dar pentru el totul avea gust amar.
Înțelesese un lucru: nu avea cum s-o convingă pe mama lui.
Când porni mașina spre oraș, privi de câteva ori în oglinda retrovizoare. Avea senzația că privirea Mariei rămăsese agățată de el, grea și apăsătoare, ca fumul după un incendiu.
Acasă, Emma îl aștepta fără să spună nimic. Stătea în fața laptopului, dreaptă, nemișcată, ca și cum lucra la ceva important. Doar că pagina de pe ecran era goală.
Când Andrei intră, ea ridică privirea.
— N-ai reușit, nu-i așa?
El clătină din cap.
— Nicio șansă.
Emma închise laptopul încet.
— Atunci ne pregătim.
— O să vină.
— Știu, spuse ea. Și tocmai de aceea trebuie să fim mai rapizi decât ele.
În următoarele ore, Andrei a sunat câțiva prieteni. A cerut sfaturi, soluții, idei. Un fost coleg, care se ocupa cu vânzarea de mobilă veche, i-a sugerat chiar să monteze niște încuietori suplimentare, mai mult de formă, ca să le sperie.
Emma nici nu a zâmbit.
Știa prea bine că Maria nu era genul de femeie care se speria de o ușă închisă. Dacă își punea ceva în minte, intra și prin foc.
Miercuri dimineață, liniștea blocului fu sfâșiată de huruitul unei dube vechi. Vehiculul se opri greoi în fața scării. La volan era un bărbat cu șapcă murdară, iar pe locul din dreapta stătea Maria, îmbrăcată într-un palton cu imprimeu leopard, de parcă venise la o scenă de teatru în care rolul principal îi aparținea.
În spatele ei apăru Alina.
Înaltă, rigidă, cu un zâmbet tăios, începu imediat să dea ordine.
— Cutia aceea sus! Aia cu hainele, în dreapta! Andrei, nu sta degeaba, ajută și tu!
Emma stătea în pragul apartamentului. Trase aer adânc în piept și își impuse să nu ridice tonul.
Nu mai era doar soția însărcinată care încerca să evite scandalul. În acel moment, fiecare gest al ei spunea același lucru: casa aceasta are limite, iar eu le voi apăra.
— Mătușă Alina, spuse ea calm, dar ferm, sunteți foarte implicată pentru cineva care doar însoțește un oaspete.
Alina zâmbi rece.
— Oaspete? Suntem familie, draga mea. Iar lucrurile Mariei trebuie puse undeva. Camera aceea pare liberă.
— Camera aceea este pentru copil, răspunse Emma. Nu intră nicio cutie acolo.
Pentru o clipă, nimeni nu mai mișcă.
Aerul din apartament se încărcă de tensiune. Andrei stătea între ele, cu maxilarul încleștat, prins între datoria față de mama lui și viața pe care încerca să și-o construiască alături de Emma.
Maria privi în jur. Ochii i se opriră pe leagăn, pe tapetul delicat, pe hăinuțele de copil așezate cu grijă.
— Emma, spuse ea mai încet, nu suntem dușmanii tăi. Vrem doar să fim aproape.
Emma o privi fără să clipească.
— Nu, Maria. Voi nu vreți apropiere. Vreți control. Iar asta nu e același lucru.
Alina pufni.
— Vai, ce vorbe mari! Acum, pentru că are burtă, se crede stăpâna lumii.
Atunci Andrei nu mai rezistă.
— Ajunge!
Vocea lui tăie încăperea ca o lamă.
Maria îl privi surprinsă.
— Nu rămâneți aici, continuă el. Apartamentul este al nostru. Noi am plătit, noi am reparat, noi locuim aici. Și, mamă, trebuie să înțelegi ceva: nu mai sunt copil.
Maria clipi des. Pentru o secundă, în ochii ei apăru ceva ce semăna cu frica. Dar dispăru repede, înghițită de furia veche, bine cunoscută.
— Așa deci? spuse ea încet. Bine. Vom vedea noi cine are dreptate.
Scoase telefonul și începu să caute ceva pe ecran.
Seara coborî peste apartament fără să aducă liniște. Cutiile rămăseseră pe hol, abandonate ca niște dovezi ale unei invazii eșuate. Maria și Alina plecară la hotel, dar nu înainte de a spune că lucrurile „nu se termină aici”.
Emma și Andrei nu dormiră aproape deloc.
Spre dimineață, în bucătăria luminată slab, Emma își sprijini mâinile pe masă și spuse:
— Avem nevoie de acte. Nu de certuri.
A doua zi, se mișcă exact ca în meseria ei: metodic, rece, atentă la fiecare detaliu. A căutat documente, a sunat la instituții, a mers la primărie și a cerut copii după înregistrări vechi.
Așa au aflat adevărul.
Leonard, tatăl lui Andrei, lăsase un testament. Apartamentul era trecut pe numele fiului său. Documentul exista, doar că Maria nu îl folosise niciodată. Iar copia principală ajunsese la Alina.
Când Andrei o sună, vocea îi era calmă.
— Alina, știu că ai copia testamentului tatălui meu.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Atunci vom merge în instanță. Acolo îți vei aminti.
De cealaltă parte a telefonului se lăsă tăcerea.
Apoi Alina vorbi mai încet:
— Andrei, nu face o prostie.
— Prostia ați făcut-o voi. Eu doar încerc să-mi apăr familia.
A doua zi, Maria apăru din nou la ușă.
De data aceasta nu mai avea cutii. Nu mai avea nici privirea aceea poruncitoare. Părea obosită, mai mică, aproape pierdută în propriul palton.
— N-am știut de testament, spuse ea. Alina mi-a spus că nu există nimic.
Emma puse pe masă o copie a documentului.
— Există. Semnat și datat. Cu șase zile înainte ca Leonard să moară.
Maria luă hârtia cu mâini tremurânde. O privi mult timp, fără să spună nimic.
— Mi-a ascuns asta, murmură ea.
— Pentru că știa că nu ai fi acceptat ușor, răspunse Emma. Dar noi nu vrem să te umilim. Nu vrem război. Vrem doar să trăim în casa noastră. Iar tu să trăiești într-un loc în care să fii liniștită.
Maria se așeză încet pe scaun. Pentru prima dată, părea că armura ei se fisurase.
— Eu n-am vrut să vă fac rău, spuse ea cu voce stinsă. Doar că… după ce a murit Leonard, n-am mai știut cine sunt. Casa, lucrurile, obiceiurile… toate erau ale noastre. Și când am simțit că le pierd, am început să mă agăț de orice.
Andrei se apropie și îi atinse mâna.
Era un gest mic, dar pentru Maria păru uriaș.
— Mamă, nu te pierdem. Vom veni mai des. Te vom ajuta. Dar apartamentul acesta este casa mea, a Emmei și a copilului nostru.
În bucătărie se lăsă o tăcere diferită. Nu era tăcerea rece a amenințărilor, ci una obosită, caldă, în care oamenii încercau, în sfârșit, să respire.
Seara, Andrei și Emma au condus-o pe Maria la autogară. Alina nu a apărut.
Înainte să urce în autobuz, Maria se întoarse. Privirea ei se opri asupra Emmei, apoi coborî spre burta rotunjită.
— Aveți grijă de voi, spuse ea. Și de cel mic. Și el e al nostru.
De data aceasta, cuvintele nu mai sunară ca o revendicare, ci ca o împăcare.
Emma zâmbi.
Autobuzul porni încet, lăsând în urmă un nor subțire de praf și o liniște pe care niciunul dintre ei nu o mai simțise de mult.
Andrei își trecu brațul pe după umerii Emmei.
— Am reușit, spuse el.
— Da, răspunse ea încet. Dar acum trebuie să avem grijă să nu devenim, într-o zi, ca ea.
Când s-au întors acasă, soarele cobora peste acoperișuri, aruncând umbre aurii pe pereții camerei copilului. În apartamentul care devenise, în sfârșit, al lor, mirosea a ceai cald, a liniște și a începuturi noi.
Iar undeva, sub inima Emmei, bătea încet un ritm mic, încă nevăzut, dar deja iubit.