„Cu cine vorbea?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
Sofia a ezitat, apoi s-a aplecat și mai aproape, ca și cum cineva ne-ar fi putut auzi.
„La telefon… cred. Vorbea foarte încet. Dar am auzit niște cuvinte.”
Am pornit mașina fără să mai spun nimic. Nu spre casă. Doar… înainte.
„Ce cuvinte?” am întrebat.
„A zis ceva de bani… mulți bani. Și… că totul trebuie să pară natural. Că nimeni n-o să bănuiască.”
Mi-a trecut un fior rece pe șira spinării.
„Ești sigură că ai auzit bine?”
A dat din cap hotărât.
„Și a mai zis ceva…” vocea i s-a rupt puțin. „A zis că tu… că tu ești cheia.”
Am apăsat mai tare pe accelerație fără să-mi dau seama.
Mintea îmi alerga în toate direcțiile. Maria? Soția mea de peste treizeci de ani? Femeia cu care am trecut prin lipsuri, prin boală, prin tot?
Nu avea sens.
Și totuși… tonul ei de mai devreme. Felul în care plecase. Răceala.
„Bunicule…” Sofia mi-a atins ușor umărul. „Mi-a fost frică.”
Am tras mașina pe dreapta, lângă o benzinărie.
Am închis motorul și am rămas câteva secunde în liniște.
Apoi am luat o decizie.
„Nu mergem acasă,” i-am spus. „Nu încă.”
Am intrat în benzinărie, am luat o cafea pe fugă și, fără să mă gândesc prea mult, am scos telefonul.
Am deschis aplicația de la bancă.
Soldul.
Mi s-a tăiat respirația.
Contul era aproape gol.
Din economiile noastre — peste 180.000 de lei — mai rămăseseră câteva sute.
Mâinile mi-au început să tremure.
Am verificat istoricul.
Transferuri făcute în ultimele zile. Sume mari. Conturi necunoscute.
Totul… pe numele meu.
Am simțit cum mi se face rău.
„Bunicule… ce s-a întâmplat?”
M-am întors spre Sofia. Nu puteam să o mint.
„Cineva a luat banii,” am spus încet.
„Bunica?”
Nu i-am răspuns.
Pentru că în momentul acela, telefonul meu a vibrat.
Un mesaj.
De la Maria.
„Sper că nu te-ai întors acasă încă.”
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
Am deschis mesajul.
„Pentru binele tău, stai departe. Totul e deja aranjat.”
Am ridicat privirea și, dintr-o dată, totul s-a legat.
Casa. Banii. Tonul ei.
Nu era un plan în desfășurare.
Era deja făcut.
Și eu eram piesa lipsă.
Am pornit mașina din nou.
„Ține-te bine,” i-am spus Sofiei.
„Unde mergem?”
Am tras aer în piept.
„La poliție.”
Drumul până acolo mi s-a părut cel mai lung din viața mea.
Dar în același timp, ceva în mine se schimbase.
Nu mai era vorba doar de mine.
Era vorba de adevăr.
De copilul din spatele meu.
Și de faptul că, oricât de bine crezi că cunoști un om…
uneori adevărul iese la iveală când te aștepți mai puțin.
Două zile mai târziu, Maria a fost reținută pe aeroport, chiar înainte să părăsească țara.
Planul ei? Să mă lase fără bani, să vândă casa pe ascuns și să dispară.
Dar nu s-a așteptat la un lucru.
La o fetiță care a ascultat.
Și la un bunic care, pentru prima dată după mult timp…
a ales să nu mai închidă ochii.