Ion a mai rămas câteva clipe nemișcat, privind spre locul unde dispăruse Maria. Liniștea muntelui i se părea, dintr-odată, prea apăsătoare.
— Maria! a strigat el.
Niciun răspuns.
A lăsat toporul jos și a pornit spre brazi, cu pași grăbiți. Inima îi bătea mai tare decât de obicei. Când a ajuns la gard, nu era nimeni.
— Maria! mai tare de data asta.
Doar vântul i-a răspuns, foșnind ușor prin crengi.
Un fior rece i-a trecut prin spate.
A început să caute prin curte, apoi pe lângă șură, apoi după casă. Nimic. Parcă intrase în pământ.
Respirația i s-a tăiat.
Fără să mai stea pe gânduri, a apucat pușca din cui și a pornit spre pădure. Urmele mici de pași se vedeau încă în noroiul moale, ducând spre desiș.
— Doamne, ai grijă de ea… a murmurat el.
A mers mult. Prea mult. Urmele se pierdeau, reapăreau, se amestecau cu ale altor animale. Timpul trecea, iar lumina începea să scadă.
Strigătele lui răsunau printre copaci, dar fără răspuns.
Într-un final, a ajuns într-o zonă stâncoasă, unde nu mai fusese de ani de zile. Acolo a văzut urme diferite. Mai mari. Labe.
A încremenit.
Lup.
Și nu unul mic.
Urmele duceau spre o crăpătură între stânci.
Inima i s-a strâns. Fără să mai gândească, a ridicat arma și s-a apropiat încet. Fiecare pas era mai greu decât cel dinainte.
„Dacă e acolo…”
A ajuns la intrare. Întunericul dinăuntru părea adânc și rece.
A inspirat adânc și s-a aplecat.
Ce a văzut i-a tăiat răsuflarea.
Maria stătea acolo, ghemuită… dar nu era singură.
Lângă ea, lipită de trupul ei mic, stătea lupoaica.
Dar nu o ataca.
O încălzea.
Fetița își sprijinea capul de blana ei, iar lupoaica stătea nemișcată, ca și cum o păzea.
Ion a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
Pușca i-a căzut din mâini.
Lupoaica și-a ridicat privirea spre el. Ochii ei nu erau plini de furie. Nici de teamă.
Ci de ceva ce nu mai văzuse niciodată.
Calm.
Maria a deschis ochii.
— Bunicule… mi-a fost frig…
Ion a căzut în genunchi.
Tot ce crezuse despre lume, despre animale, despre viață… se năruia.
Lupoaica s-a ridicat încet, fără grabă. A făcut un pas înapoi, apoi încă unul. Nu mârâia. Nu amenința.
Doar… pleca.
Ca și cum știa că nu mai era nevoie de ea.
Ion s-a apropiat tremurând și și-a luat nepoata în brațe. Era rece, dar vie. Ochii îi erau limpezi.
A strâns-o tare, fără să spună nimic.
Când a ridicat privirea, lupoaica dispăruse deja printre stânci.
Drumul înapoi a fost lung, dar parcă mai ușor. Maria adormise în brațele lui.
Ajuns acasă, a pus-o lângă sobă, a învelit-o bine și a rămas lângă ea, privind flăcările.
În noaptea aceea, nu a mai dormit.
Dimineața, când Maria a deschis ochii, l-a găsit acolo.
— Bunicule… lupul ăla era bun.
Ion a zâmbit încet, cu ochii umezi.
— Știu, fata mea… știu.
În ziua aceea, a luat pușca, a ieșit în curte… și a pus-o în pod.
Pentru totdeauna.
Pentru că, pentru prima dată în viața lui, învățase ceva ce nu-l învățase nici muntele, nici anii, nici vânătoarea.
Nu tot ce pare periculos e rău.
Și nu tot ce e om… e mai bun decât un animal.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.