Stăteam în camera rece, cu mâinile pe burtă, simțind cum copilul meu se mișcă ușor. Nu înțelegeam încă ce se întâmplă.
Ușa s-a deschis.
Detectivul Mihai Ionescu a intrat… dar nu era singur. Lângă el era o femeie înaltă, elegantă, cu o privire fermă.
— Doamnă Popescu, a spus Ionescu calm, v-o prezint pe procurorul Elena Marinescu.
Femeia a înclinat ușor din cap.
— Am ascultat înregistrarea, a spus ea direct. Acum înțeleg de ce am fost chemată în toiul nopții.
S-a așezat în fața mea și m-a privit atent.
— Înțelegeți cine este Andreea Dumitrescu?
— Nu…
A oftat ușor.
— Este fiica ministrului justiției.
Am simțit cum mă străbate un fior.
— Vreți să spuneți că ar trebui să tac?
— Nu, a răspuns imediat. Dar va fi un proces murdar. Și va trebui să fiți puternică.
Ionescu a pus un dosar pe masă.
— Aveți ceva ce ei nu au prevăzut: înregistrarea.
— Și asta îi poate distruge, a completat Marinescu.
În acea noapte, totul a fost oficializat.
Iar dimineața… a început coșmarul.
Telefonul meu suna constant.
La început, Alexandru părea îngrijorat.
Apoi iritat.
Apoi furios.
— Nu răspundeți, mi-a spus Ionescu.
Mesajele au început să curgă:
— „Unde ești?”
— „Iar faci o dramă?”
— „Întoarce-te acasă.”
— „O să regreți.”
I-am arătat telefonul.
— Perfect, a spus detectivul. Încă o dovadă.
După două zile, au fost chemați la audieri.
Am privit prin geam.
Alexandru a intrat încrezător. Elegant. Calm.
Nu știa.
Când a pornit înregistrarea… totul s-a schimbat.
A pălit.
S-a uitat la Andreea.
Ea a rămas rece.
— Este un montaj, a spus calm.
Procurorul a ridicat sprâncenele.
— Interesant. Experții spun altceva.
Alexandru a izbucnit:
— Ai spus că era oprită camera!
Andreea l-a privit fix:
— Și era.
Atunci a înțeles.
Eu îi înregistrasem.
Cazul a explodat.
Presa, televiziunile, scandal politic.
Nu mai putea fi ascuns.
Procesul a durat trei luni.
Avocații au încercat totul:
că sunt instabilă, că exagerez, că înregistrarea e falsă.
Dar Marinescu le-a demontat fiecare argument.
A venit ziua verdictului.
Stăteam în sala de judecată, cu mâna pe burtă.
Judecătorul a spus calm:
— Alexandru Popescu este vinovat.
Liniște totală.
— Andreea Dumitrescu este vinovată.
Pentru prima dată, Andreea a cedat:
— Este absurd!
Judecătorul nu a reacționat.
— Sentința se aplică imediat.
Când au fost scoși, Alexandru s-a uitat spre mine.
Fața lui era goală.
Omul pe care îl iubisem dispăruse.
O lună mai târziu, s-a născut fiul meu.
L-am numit Leo.
Îl țineam în brațe, în lumina dimineții, și mă gândeam:
Dacă plecam atunci… nu aveam nicio dovadă.
Dacă nu înregistram… nimeni nu m-ar fi crezut.
I-am sărutat fruntea.
— Am supraviețuit.
Pentru prima dată după mult timp…
nu am mai simțit frică.
Doar libertate.