Telefonul suna lung. Fiecare ton îmi bătea direct în tâmple.
— Bună ziua, Banca Dacia, cu ce vă putem ajuta?
Mi-am dres vocea. Aproape că nu-mi ieșeau cuvintele.
— Bună ziua… aș dori informații despre o casetă de valori. Am găsit un document cu un număr și… cred că e pe numele soțului meu.
Tăcere scurtă.
— Doamnă, astfel de informații se oferă doar titularului.
Normal. Ce naivă fusesem.
Am închis și m-am lăsat pe canapea. În jurul meu era încă pământ împrăștiat pe parchet. Parcă și casa arăta ca mine: răvășită.
M-am uitat din nou la fotografie. Andrei părea serios. Încordat. Femeia de lângă el nu zâmbea nici ea. Nu era o poză romantică. Nu păreau apropiați. Dar de ce ascunsese totul?
Mi-am făcut o cafea, deși mâinile îmi tremurau. Mi-am amintit cum, în ultimele luni, Andrei fusese mai tăcut. Mai atent cu banii. Spunea că „strânge pentru viitor”. Că vrea „siguranță”. Eu am crezut că e doar stres de la muncă.
Pe foaia din plic era scris de mână un cod. Și o dată. Data era de acum doi ani.
Doi ani.
Atunci mi-a picat fisa. Exact atunci, tatăl lui Andrei pierduse casa la țară din cauza unor datorii vechi. Țin minte rușinea din ochii lui când a trebuit să vândă tot. Jurase că el nu va ajunge niciodată așa.
Mi-am luat geaca și am ieșit. Nu puteam sta. Banca era la 20 de minute de mers pe jos.
Când am ajuns, am intrat direct și am cerut să vorbesc cu un consilier. Am pus fotografia pe birou.
— Soțul meu apare aici. Vreau doar să știu dacă are probleme. Dacă sunt datorii. Dacă riscăm ceva.
Femeia din fața mea m-a privit lung. Apoi a verificat ceva în calculator.
— Doamnă Popescu… nu există nicio datorie. Din contră. În ultimii doi ani s-au depus sume consistente. Economii.
— Economii?
— Da. În jur de 180.000 de lei. Caseta de valori conține, din ce pot vedea, documente de proprietate.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Proprietate?
— Un teren și autorizație de construcție în Ilfov.
Ilfov. Casa.
Am ieșit amețită. 180.000 de lei. Teren. Autorizație.
În seara aceea, Andrei m-a sunat pe video.
— Ai spart ghiveciul, nu?
Nu mai avea rost să mint.
— L-am spart. Am găsit tot.
A oftat. Obosit.
— Ioana, voiam să-ți spun când era sigur. Terenul e cumpărat de doi ani. Strâng bani să începem casa. Casa noastră. Fără rate. Fără datorii. Ana e notarul. Atât.
Am rămas mută.
— Știu că ți s-a părut suspect. Dar după ce a pățit tata… n-am vrut să risc. N-am vrut să te dezamăgesc dacă nu reușeam.
Mi-au dat lacrimile.
— Și ghiveciul?
A zâmbit.
— Știam că într-o zi o să-l muți. Și o să afli.
Am râs printre lacrimi. Tensiunea din mine s-a rupt dintr-odată.
Peste trei luni, eram amândoi pe terenul din Ilfov, cu o sticlă de șampanie ieftină și planurile casei întinse pe capota mașinii.
Nu era vilă. Nu era palat.
Dar era a noastră.
Iar ficusul? L-am mutat primul în curte, când s-au turnat fundațiile.
De data asta, împreună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.