Maria nu s-a oprit din lucru.
— Vreau să țin copiii în viață — a spus simplu.
Tanti Elena a tăcut. S-a uitat la pereții umpluți cu coceni, la mâinile crăpate ale Mariei, la copilul care adormise pe spatele ei.
A doua zi a venit iar. De data asta cu un braț de coceni în spate.
— M-am gândit… dacă tot stau degeaba pe câmp — a mormăit ea.
Nu a fost nevoie de mai mult.
În câteva zile, și alții au început să aducă ce rămăsese pe ogoare. Nu din milă. Din curiozitate. Unii râdeau. Alții clătinau din cap. Dar cocenii se adunau.
Maria lucra de dimineață până la lăsarea întunericului. Îi îndesa bine, să nu rămână goluri. A pus coceni și în pod. A pus și sub podea, cât a putut. A astupat fiecare crăpătură cu lut amestecat cu paie.
Când a terminat, căsuța părea aceeași pe dinafară.
Dar înăuntru era altceva.
Prima noapte rece a venit la început de noiembrie. Bruma a acoperit pământul. Copiii au dormit toți trei în același pat, sub două pături vechi.
Maria a stat trează.
Asculta vântul.
Se aștepta să-l audă cum trece prin pereți.
Dar nu a trecut.
Se auzea doar afară, izbind în scânduri. Înăuntru era liniște. Și, pentru prima dată, nu înghețau.
Apoi a venit viscolul.
Într-o noapte, cerul s-a făcut alb și furios. Vântul a început să urle printre case. Zăpada lovea geamurile ca un pumn de nisip.
La casa lui nea Gheorghe, hornul s-a înfundat. La alții, ușile au fost smulse. Unii au stat toată noaptea aruncând lemne pe foc, tremurând.
La Maria, focul ardea mic.
Căldura rămânea înăuntru.
Cocenii țineau aerul nemișcat. Pereții nu mai respirau frig. Podeaua nu mai mușca din tălpi.
Copiii dormeau.
Andrei s-a trezit la un moment dat și a șoptit:
— Mamă… nu mai e frig.
Maria a închis ochii și a simțit pentru prima dată, după luni întregi, că nu luptă singură cu lumea.
Viscolul a ținut trei zile.
Când s-a oprit, satul era schimbat. Garduri căzute. Lemne risipite. Oamenii ieșeau încet din case, cu fețele obosite.
Nea Gheorghe a venit direct la ea.
A intrat. A stat câteva clipe fără să spună nimic. A pus palma pe perete.
Peretele era rece la suprafață.
Dar înăuntru era căldură.
— Ai avut dreptate — a spus încet. — N-am mai văzut așa ceva.
În iarna aceea, nimeni din casa Mariei nu s-a îmbolnăvit. Niciun copil nu a tușit nopți la rând. Nu au rămas fără lemne. Nu au rămas fără speranță.
Până la primăvară, încă trei case din sat aveau pereții umpluți cu coceni.
Oamenii nu mai râdeau.
Spuneau simplu: „Facem ca Maria.”
Când a venit soarele și zăpada s-a topit, căsuța părea la fel de modestă.
Dar nu mai era o „locuință provizorie”.
Era o casă.
Ridicată nu din bani.
Nu din putere.
Ci din minte limpede, muncă și dragoste de mamă.
Iar Maria a înțeles ceva ce nimeni nu-i putea lua:
Când nu ai aproape nimic, nu banii te salvează.
Ci curajul de a vedea ce alții nu văd.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.