…ceva ce nu aș fi putut imagina nici în cele mai negre coșmaruri.
Mihai s-a dus direct la partea de sus a dulapului, acolo unde țineam cutia veche cu acte și amintiri. A luat-o jos cu grijă, de parcă știa exact unde e.
Inima îmi bătea în gât.
Nu umbla la bijuterii.
Nu căuta bani.
Căuta altceva.
A deschis cutia și a scos un dosar gros, legat cu elastic. Tanti Cornelia s-a apropiat și a șoptit:
„Ești sigur că nu a văzut nimic?”
„Nu. Lidia nu știe nimic. Și nici nu trebuie să afle”, a răspuns Mihai.
M-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras scaunul de sub picioare.
Ce să nu aflu?
Mihai a deschis dosarul și a scos mai multe foi. Le-am recunoscut imediat. Erau hârtii vechi, pe care le văzusem când ne-am mutat, dar el mi-a spus atunci că sunt niște documente fără importanță, rămase de la fostul proprietar.
Pe ecran am văzut clar antetul: „Contract de vânzare-cumpărare”.
Adresa.
Casa în care locuiam.
Data: acum zece ani.
Cu doi ani înainte să-l cunosc pe Mihai.
„Trebuie să mutăm actele”, a spus tanti Cornelia. „Dacă începe iar să caute…”
„Nu caută decât bijuterii”, a răspuns el sec. „Crede că tu le-ai luat.”
Tanti Cornelia a râs scurt.
„Și nu le-am luat?”
Mihai n-a răspuns.
În schimb, a scos din buzunar o pungă mică. A desfăcut-o și, pentru o secundă, am simțit că mi se oprește respirația.
Brățările mele.
Cele de la mama.
Le-a pus pe pat, între ei.
„Le vindem. Avem nevoie de bani până luna viitoare”, a spus el, cu o voce rece, pe care nu o mai auzisem niciodată.
„Dar fata dacă află?”, a întrebat mama lui.
„Nu va afla. N-are cum.”
Telefonul mi-a scăpat din mână pe birou.
Zece ani.
Zece ani de minciuni.
Casa nu era a noastră.
Bijuteriile mele nu dispăruseră din greșeală.
Și omul cu care împărțeam patul era un străin.
Am plecat de la birou fără să spun nimănui nimic.
Pe drum, mi se învârteau gândurile. Ratele. Faptul că eu contribuisem la renovare, că băgasem economiile mele, aproape 60.000 de lei, în „casa noastră”.
Dacă actele erau pe numele lui dinainte să ne căsătorim, eu nu aveam nimic.
Am ajuns acasă înaintea lor.
Am urcat direct în dormitor.
Am luat dosarul din dulap.
L-am deschis.
Nu era doar contractul casei.
Mai era un document.
Un antecontract pentru vânzarea casei.
Semnat.
Data: acum trei luni.
Prețul: 180.000 de euro.
Casa urma să fie vândută.
Iar eu nu știam nimic.
Am auzit ușa de la intrare.
Pași.
Voci.
Am coborât încet, cu dosarul în mână.
Când m-au văzut, au încremenit.
„Ce e asta?”, am întrebat, ridicând hârtiile.
Mihai a încercat să zâmbească.
„Lidia, pot să-ți explic…”
„Explică-mi de ce vinzi casa fără să-mi spui. Explică-mi de ce mi-ai furat bijuteriile. Explică-mi de ce trăiesc într-o minciună.”
Tanti Cornelia a făcut un pas în spate.
Mihai a tăcut.
Acel moment de tăcere a spus tot.
„Avem datorii”, a murmurat el în cele din urmă. „Am făcut niște investiții proaste. Am semnat niște hârtii… cu dobânzi mari. Dacă nu plătesc, ne execută silit.”
„NE?”, am izbucnit. „Sau pe tine?”
Ochii lui au coborât.
Era doar el.
Își ascunsese datoriile ani la rând. Luase credite peste credite, „hârtii cu datorie” semnate pe ascuns. Iar acum încerca să vândă casa și să plece, lăsându-mă fără nimic.
„Plănuiam să-ți spun”, a șoptit el.
„Când? După ce semnam la notar?”
Liniștea era grea.
Dar în mine nu mai era frică.
Era claritate.
„Știi care e problema, Mihai?”, am spus încet. „Nu e că ai datorii. E că m-ai mințit zece ani. M-ai lăsat să cred că suntem o echipă.”
M-am uitat la tanti Cornelia.
„Și dumneavoastră? M-ați făcut să par paranoică, când de fapt îmi furați lucrurile.”
Ea nu a spus nimic.
Am urcat din nou în dormitor.
Mi-am făcut o valiză.
Nu plângând.
Nu tremurând.
Cu o liniște pe care nu o mai simțisem niciodată.
Înainte să plec, am scos camera din spatele ghiveciului.
Am salvat toate înregistrările.
A doua zi, am vorbit cu un avocat.
Actele, datoriile, tentativa de vânzare fără acordul meu — toate aveau consecințe legale.
Trei luni mai târziu, eram într-un apartament mic, doar al meu. Cu chirie, da. Dar al meu.
Procesul era în desfășurare.
Bijuteriile le-am recuperat.
Casa nu s-a mai vândut.
Iar Mihai a rămas singur, cu datoriile pe care le ascunsese atâta timp.
Uneori, noaptea, mă gândesc că am montat camera ca să prind o soacră băgăcioasă.
Dar am prins, de fapt, ceva mult mai important.
Adevărul.
Și, odată ce l-am văzut clar, n-am mai putut să-l ignor.
Nu mi-am pierdut casa.
Nu mi-am pierdut căsnicia.
Am pierdut o minciună.
Și am câștigat libertatea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.