…În mâl, la doar câțiva pași de el, zăcea o ladă veche din lemn, legată cu lanț ruginit.
Inima îi bătea atât de tare, încât parcă îi răsuna în urechi.
„Ioane!”, a strigat el în sus, cu glas tremurat. „E ceva aici jos!”
Prietenul lui a aprins încă o lanternă și a coborât și el, mai greu, mai precaut. Amândoi s-au apropiat de ladă ca de ceva viu. Lemnul era umflat de umezeală, dar încă întreg. Pe capac se mai vedeau, abia șterse, inițialele „I.V.” — numele bunicului lui nea Vasile, Ilie Vasile.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.
Cu mâinile murdare de mâl, a tras lanțul. A cedat greu. Au ridicat capacul împreună.
Înăuntru erau pachete învelite în pânză groasă. Și sub ele — borcane de sticlă bine sigilate.
Când a desfăcut primul borcan, a înțeles de ce mirosul îi părea atât de cunoscut.
Bani.
Nu bancnote, nu hârtii fără valoare. Ci monede vechi de aur și argint. Galbeni adevărați, din vremea regelui. Iar sub ei, într-o pungă de pânză, erau hârtii îngălbenite — acte de proprietate, chitanțe, și o scrisoare.
Au urcat lada cu greu la suprafață. Rozița stătea lângă fântână și îi privea liniștită, de parcă știa că treaba ei se terminase.
Nea Vasile s-a așezat pe iarbă și a început să citească scrisoarea. Era scrisul bunicului.
„Dacă citești asta, înseamnă că vremurile au fost grele. Am ascuns aici ce-am putut salva. Să nu uiți niciodată că pământul și munca cinstită țin casa în picioare. Folosește banii cu cap, nu pentru huzur, ci pentru viitor.”
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
În ultimii ani, gospodăria abia mai mergea. Prețul laptelui scăzuse, datoriile se adunaseră, banca îl tot suna pentru rate. Se gândise chiar să vândă o bucată din pământ.
Dar acum…
Nu era doar comoara în sine. Era semnul. Era încăpățânarea unei vaci care, zi de zi, cinci ani la rând, păzise taina familiei.
După ce au chemat un evaluator de la oraș, s-a aflat că monedele valorau o avere — echivalentul a câteva milioane de lei. Suficient cât să stingă toate datoriile și să mai rămână destul pentru investiții serioase.
Dar nea Vasile nu și-a cumpărat vilă la București și nici mașină scumpă.
A renovat grajdul.
A cumpărat utilaje noi.
A făcut o mică fabrică de brânzeturi artizanale, cu etichetă simplă: „Din gospodăria lui Vasile, Măgura”.
A angajat doi tineri din sat, care altfel ar fi plecat la muncă în străinătate.
Și, în fiecare dimineață, înainte să înceapă treaba, trecea pe la Rozița, o mângâia pe frunte și îi spunea încet:
„Tu ai știut, fată dragă. Tu ai știut.”
Povestea s-a dus din om în om. Unii au zis că a fost noroc. Alții, minune.
Dar pentru nea Vasile, a fost mai simplu de atât.
A fost dovada că răbdarea, credința și legătura cu pământul nu rămân niciodată nerăsplătite.
Iar fântâna veche?
N-a astupat-o. A curățat-o, a întărit zidurile și a pus deasupra o cruce mică din lemn, în amintirea bunicului.
Și de fiecare dată când cineva din sat trece pe lângă ea, știe că acolo nu s-a găsit doar o comoară.
Ci un nou început.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.