Și era infinit mai mare.
Afară, aerul rece de București mi-a lovit obrajii, dar pentru prima dată în ani nu am mai simțit frigul.
Copiii îmi strângeau mâinile. Radu, cel mai curajos, mergea drept înainte, cu umerii trași înapoi. Matei se uita curios la camerele de filmat. Luca și David șușoteau între ei, fără să înțeleagă pe deplin de ce atâția oameni ne priveau ca pe niște vedete.
Pentru ei, era doar o seară în care mama îi ținea de mână mai strâns decât de obicei.
Pentru mine, era închiderea unui cerc.
Când am urcat în mașină, am simțit cum mă lasă genunchii. Nu de slăbiciune. De eliberare.
Cinci ani în care am dormit câte trei ore pe noapte.
Cinci ani în care am schimbat scutece între ședințe online cu investitori.
Cinci ani în care am mâncat covrigi reci la birou, în timp ce programatorii mei lucrau până dimineața.
Nimeni nu a văzut asta în seara aceea.
Au văzut doar succesul.
Nu și prețul.
Mi-am amintit prima zi după ce am plecat din casa lor. Aveam o valiză, o hârtie cu datorie de 550 de milioane de lei și patru bătăi mici de inimă care creșteau în mine.
Toată lumea ar fi spus să încasez banii și să trăiesc liniștită.
Dar eu nu voiam liniște.
Voiam demnitate.
Am pornit Nova Aurum Tech într-un apartament mic din Militari. Fără secretare, fără șoferi. Doar eu, un laptop și o idee.
La început, lumea m-a privit cu milă.
„E fata aia care a divorțat de Sălceanu.”
Apoi au început să mă privească cu scepticism.
„Sigur a primit bani de la ei.”
Nu știau că cecul stătea neatins într-un sertar.
Nu știau că fiecare leu investit a fost dublat prin muncă, risc și curaj.
În noaptea listării la bursă, am stat singură în birou și am plâns.
Nu pentru bani.
Ci pentru că mi-am dat seama că am reușit fără să mă vând.
A doua zi după nuntă, presa vuia.
Unii mă lăudau.
Alții mă criticau.
Dar nimeni nu mai îndrăznea să mă numească nepotrivită.
După o săptămână, am primit un plic.
Fără expeditor.
Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
De la Gheorghe Sălceanu.
Trei rânduri.
„Am greșit. Dacă vreodată copiii vor să mă cunoască, ușa mea e deschisă.”
Am citit-o de două ori.
Apoi am pus-o deoparte.
Nu pentru că voiam răzbunare.
Ci pentru că acum eu decideam.
Într-o duminică, am mers cu băieții la părinții mei, la Pitești. Mama a pus sarmale pe masă, tata a deschis o sticlă de vin și copiii au alergat prin curte.
Acolo, în miros de lemn ars și cozonac, am înțeles ceva simplu.
Adevărata avere nu stă în hoteluri de cinci stele.
Stă în liniștea cu care pui capul pe pernă.
În felul în care copiii tăi te privesc cu încredere.
În puterea de a nu te lăsa cumpărat.
În seara aceea, Radu m-a întrebat:
— Mami, noi suntem bogați?
Am zâmbit.
— Suntem suficienți, i-am spus.
Și asta era mai mult decât orice imperiu.
Pentru că banii pot construi clădiri.
Dar doar curajul construiește destine.
Iar eu nu mai eram fata care fusese alungată cu un cec.
Eram femeia care l-a adus înapoi.
Neîncasat.
Cu fruntea sus.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.