…în mașină, iar ușa s-a trântit cu un zgomot surd, acoperit de viscol.
Respirația lupoaicei era grea, sacadată. Puii scânceau încet, căutând căldură. Mirosul de sânge și blană udă umpluse habitaclul.
Maria tremura. Nu de frig.
Îi era frică. O frică adevărată, din aia care îți usucă gura și îți înmoaie genunchii.
„Ce fac eu aici?” și-a șoptit.
Dar când a pornit motorul, lupoaica nu a încercat să o muște. Doar o privea. Fix. Ca și cum ar fi știut.
Maria a condus încet spre Sinaia. Știa că la marginea orașului era un cabinet veterinar non-stop. Îl ținea minte de pe vremea când Andrei își dorise un cățel.
„Mamă, promit că-l scot eu afară!”, îi spusese atunci.
Un nod i-a urcat în gât.
La cabinet, medicul de gardă, un bărbat trecut de cincizeci de ani, a încremenit când a văzut ce e în mașină.
— Doamnă… știți ce ați adus aici?
— O mamă, a spus Maria. Atât.
Au lucrat ore întregi. Labele erau zdrobite. Coaste rupte. Hemoragie internă.
— Dacă trece de noaptea asta, are o șansă, a spus veterinarul, ștergându-și fruntea.
Maria nu a plecat.
A stat pe un scaun de plastic, cu paltonul pe ea, ținând cei doi pui într-o pătură groasă. Îi încălzea la piept.
Pentru prima dată în trei ani, nu se mai gândea la ea.
Se ruga pentru altcineva.
Dimineața a venit cu o liniște ciudată. Viscolul se oprise.
Lupoaica trăia.
Slabă. Dar trăia.
Zilele următoare au fost un carusel. Ocolul Silvic a aflat. Presa locală a aflat. „Femeie din Brașov salvează o lupoaică rănită” scriau ziarele.
Unii o făceau nebună.
Alții o numeau eroină.
Pe Maria nu o interesa.
Ea venea zilnic la clinică. Vorbea încet. Îi spunea lupoaicei despre Andrei. Despre cum îi plăceau clătitele cu gem. Despre cum voia să se facă pompier.
Într-o seară, când cabinetul era aproape gol, lupoaica și-a ridicat capul și a scos un sunet slab.
Nu un mârâit.
Un fel de oftat.
Maria a simțit atunci ceva ce nu mai simțise de trei ani.
Nu durere.
Nu vină.
Ci liniște.
După o lună, lupoaica putea sta în picioare. Nu perfect. Dar suficient.
S-a decis că va fi dusă într-un sanctuar pentru animale sălbatice din apropiere de Zărnești.
În ziua plecării, Maria a mers și ea.
Cușca a fost deschisă într-un țarc mare, împrejmuit. Pădurea începea chiar dincolo de gard.
Lupoaica a ieșit încet. Șchiopătând.
S-a oprit.
S-a întors.
Privirile lor s-au întâlnit din nou.
De data asta, în ochii aceia galbeni nu mai era teamă.
Era viață.
Puii au țâșnit după ea, jucăuși.
Maria a izbucnit în plâns. Dar altfel.
Nu ca la kilometru 128.
Nu ca în fiecare 5 februarie.
Plângea ca și cum ceva greu, foarte greu, se ridica de pe pieptul ei.
Veterinarul s-a apropiat.
— Știți… ați salvat mai mult decât o lupoaică.
Maria a privit spre pădure.
A înțeles.
În ziua aceea nu a mai mers la cruce cu floarea-soarelui.
S-a întors acasă.
Și pentru prima dată în trei ani, când a trecut pe lângă curba aceea „blestemată”, nu a mai simțit că moare pe dinăuntru.
A simțit că trăiește.
Pentru că uneori, când crezi că ai pierdut tot, viața îți pune în brațe o altă inimă care bate.
Și dacă ai curajul să deschizi portiera, să riști, să iubești din nou…
îți salvezi, fără să știi, propria viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.