Ușa s-a închis încet în urma lor.
Înăuntru mirosea a lemn vechi și a ceai de tei. Casa era simplă, curată, cu mobilă de demult, bine întreținută. Pe pereți erau fotografii înrămate: poze alb-negru cu un tânăr în uniformă militară, diplome îngălbenite, o medalie prinsă într-o cutie de catifea.
Unul dintre golani a aruncat o privire disprețuitoare.
— Ia uite-l, erou de muzeu, a mormăit el.
Bătrânul nu a răspuns. A pus ibricul pe sobă și a scos trei căni groase din dulap.
Mâinile nu-i tremurau.
Asta i-a neliniștit pentru o clipă.
— Hai, moșule, mișcă-te mai repede cu actele alea, a zis cel mai înalt, uitându-se prin cameră.
— Răbdare, băiete, a răspuns calm bătrânul. Toate la timpul lor.
Cel care îl apucase de guler a început să umble prin sertare.
Atunci a observat ceva.
Pe un raft, perfect aliniate, stăteau mai multe fotografii recente. În ele, bătrânul apărea alături de alți bărbați în uniformă. Nu era o uniformă obișnuită. Era una de intervenție.
Sub una dintre poze scria: „Brigada Antitero – 1998”.
Zâmbetul i s-a șters încet de pe față.
— Bă, ăsta… a început el.
Dar n-a apucat să termine.
Bătrânul s-a întors din bucătărie fără grabă. În mâna dreaptă ținea un telefon mobil vechi, dar funcțional.
— Am apăsat deja butonul de apel rapid, a spus el liniștit. Fiul meu nu mai e la Cluj.
Golanii au încremenit.
— Cum adică?
— E șef la poliția din județ. Vine repede când îl sun.
În clipa aceea, din curte s-a auzit lătratul puternic al unui câine. Un ciobănesc mare, negru, a început să zguduie poarta.
Unul dintre golani a făcut un pas înapoi.
— Ne-ai mințit! Ai zis că n-ai pe nimeni!
Bătrânul a ridicat din umeri.
— Voi ați zis asta. Eu n-am confirmat.
Pe chipul lui nu era frică.
Era o liniște rece.
— Și încă ceva, a adăugat el. Am 72 de ani. Am fost 30 de ani în trupele speciale. N-am cedat când alții trăgeau în mine. Credeți că mă speriați voi?
Cel mai impulsiv dintre ei a făcut un pas înainte, dar s-a oprit.
În depărtare s-au auzit sirene.
Nu foarte departe.
Nu foarte încet.
Panica le-a luat locul încrederii.
— Hai să plecăm! a șoptit unul.
Au încercat să fugă spre ușă, dar câinele deja intrase în curte și mârâia amenințător lângă poartă.
Sirenele s-au apropiat rapid.
Lumini albastre au început să se reflecte în geamuri.
Bătrânul a deschis larg ușa de la intrare.
— Mergeți, băieți. Afară vă așteaptă cine trebuie.
În mai puțin de un minut, curtea s-a umplut de polițiști.
Cei trei au fost încătușați fără prea multă rezistență. De data asta, nu mai aveau curaj.
Un tânăr ofițer a intrat în casă.
— Tată, ești bine?
Bătrânul a zâmbit pentru prima oară.
— Sunt bine, Andrei. Ți-am zis că mai pot.
Ofițerul l-a privit cu respect.
— Mereu ai putut.
Golanii au fost urcați în dubă.
De data asta, nu pentru câteva luni.
Dosarul lor era deja gros. Iar tentativa de șantaj și amenințare le-a pus capac.
Casa a rămas liniștită.
Bătrânul și-a turnat în sfârșit ceaiul în cană și a sorbit încet.
În curte, câinele s-a așezat la picioarele lui.
Nu era singur.
Nu fusese niciodată.
Și în cartier s-a dus vorba repede: la colțul străzii nu stătea o pradă ușoară.
Stătea un om care își apăra munca de-o viață.
Iar uneori, cei care par cei mai vulnerabili sunt, de fapt, cei mai puternici.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.