Vocea i s-a frânt în gât.
Pentru o clipă, nimeni n-a mai spus nimic. Se auzea doar plânsul micuței Maria și respirația grea a Alinei.
Andrei privea copilul ca și cum ar fi văzut o nălucă.
Mâinile îi tremurau ușor.
— De când…? a reușit el să rostească.
Alina a înghițit în sec.
— De azi dimineață. Creșa s-a închis. N-am avut cu cine s-o las. Știu că am greșit… dar nu puteam lipsi. Am trei luni restanță la chirie. Proprietarul mă dă afară. Dacă pierd și slujba asta… nu mai am nimic.
Vorbele au ieșit în valuri. Fără mândrie. Fără mască.
Doar adevăr.
Andrei a făcut un pas în cameră.
Privirea i-a căzut din nou pe copil.
Maria plângea cu obrajii roșii, căutând cu disperare sânul mamei.
Alina, rușinată, s-a întors puțin într-o parte și a început s-o alăpteze.
În cameră s-a așternut o liniște grea.
Andrei s-a apropiat încet de dressing.
A privit fotografiile de pe pereți.
Apoi s-a întors spre Alina.
— Știi de ce sunt pozele alea acolo? a întrebat el încet.
Alina a clătinat din cap.
— Am avut o fetiță, a spus el, iar vocea i s-a schimbat. Ar fi avut acum șase ani. A trăit doar opt luni.
Cuvintele au căzut ca o piatră.
Alina a simțit cum i se strânge inima.
— A murit în somn. Din senin. De atunci… nu mai dorm. Și n-am avut puterea să strâng lucrurile. Nici pozele.
Ochii lui Andrei s-au umplut de lacrimi, dar nu le-a șters.
— Când am auzit plânsul… am crezut că o aud din nou.
Maria s-a liniștit între timp. Sughița încet.
Andrei s-a apropiat și a întins un deget tremurând.
Fetița i l-a prins instinctiv.
Și a zâmbit.
Un zâmbet mic, cald, nevinovat.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în el.
Și, în același timp, ceva s-a vindecat.
A inspirat adânc.
— Alina, nu ești concediată.
Ea a izbucnit în plâns.
— Ba mai mult, a continuat el, de mâine aduci copilul fără să-l mai ascunzi. Amenajăm camera de la parter. Oricum stă goală. Punem pătuț, jucării. Plătesc eu o bonă câteva ore pe zi.
Alina îl privea fără să creadă.
— Și încă ceva. Datoriile la chirie… câte sunt?
— Aproape 6.000 de lei, a șoptit ea.
Andrei a dat din cap.
— Le rezolvăm azi.
Tăcerea care a urmat nu mai era apăsătoare.
Era liniștită.
Adevărată.
Soarele pătrundea prin ferestrele mari, luminând fotografiile din dressing.
Andrei s-a uitat încă o dată la ele.
Apoi a închis ușa.
Nu cu durere.
Ci cu pace.
În dimineața aceea, într-o vilă mare din nordul Bucureștiului, două inimi frânte s-au întâlnit.
Una care se temea că va rămâne fără casă.
Alta care trăise ani întregi într-o casă prea goală.
Iar un zâmbet mic de copil a făcut ce nu reușiseră anii: a adus lumină.
De atunci, plânsul Mariei nu a mai fost un sunet de teamă.
A fost începutul unei familii altfel.
Nu de sânge.
Ci de suflet.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.