Camera a trecut încet peste gardul nou din lemn, vopsit într-un albastru curat, cum vezi prin satele din Maramureș.
Apoi s-a oprit pe prispa largă, cu mușcate roșii în ghivece și o bancă făcută din grinzi recuperate.
Reporterul nici nu știa ce să spună.
În urmă cu doi ani, locul acela era o groapă de gunoi. Acum arăta ca o gospodărie din poveștile bunicilor.
Andrei stătea în tăcere, cu mâinile aspre și crăpate, dar cu spatele drept.
Înăuntru mirosea a lemn proaspăt și a pâine coaptă.
Da, pâine.
Pentru că în colțul bucătăriei zidea el singur o sobă mare, cu plită. Învățase de la un bătrân din sat cum se face focul „cum trebuie”, fără să scoată fum, fără să crape lutul.
A pus grinzi noi la acoperiș. A schimbat țigla, bucată cu bucată. A turnat singur podeaua din ciment. A tăiat lemne iarna până îi amorțeau degetele.
Nu a cerut milă.
Nu a cerut bani.
Când nu știa ceva, întreba.
Când greșea, o lua de la capăt.
Vecinii au început să-l privească altfel. La început îl credeau nebun.
„Ce să faci tu, măi băiete, din mormanul ăla?” îi spunea nea Vasile peste gard.
Dar într-o dimineață, nea Vasile a venit cu două scânduri bune.
A doua zi, tanti Maria a adus un borcan cu zacuscă.
Apoi alt vecin i-a dat o ușă veche, dar zdravănă.
Casa nu s-a ridicat doar din lut și cărămidă.
S-a ridicat din încăpățânare.
Din rușinea de a cere.
Din dorința de a demonstra că nu e „nimeni”.
Reporterul l-a întrebat ce simte.
Andrei a privit în jur. Pereții drepți. Podeaua solidă. Patul făcut din paleți, dar acoperit cu o pătură groasă.
Apoi a spus simplu:
„Aici nu mă mai dă nimeni afară.”
Reportajul a fost difuzat într-o seară de duminică.
A doua zi, telefonul primăriei a sunat fără oprire. Oameni din toată țara voiau să ajute.
Un antreprenor din Cluj i-a oferit un loc stabil pe șantier, cu contract.
O firmă de materiale de construcții i-a trimis izolație.
Dar cel mai important lucru nu a fost asta.
După o săptămână, pe drumul de țară a apărut o mașină veche.
Din ea a coborât mama lui.
Nu mai era femeia care stinsese lumina în acea seară rece. Părea mică. Obosită.
A rămas în poartă, privind casa.
Nu a îndrăznit să intre.
Andrei a ieșit.
Au stat față în față câteva clipe care au părut ani.
„Am greșit…” a spus ea, cu vocea ruptă.
El a simțit cum i se strânge pieptul. Toate nopțile din gară. Toate iernile. Toate ușile închise.
Putea să-i trântească poarta.
Putea să plece.
Dar nu a făcut-o.
A deschis larg.
„Intră. E cald.”
Nu pentru că a uitat.
Ci pentru că, în sfârșit, avea puterea să aleagă.
În acea seară, la masa mică din bucătărie, au mâncat pâine caldă și ciorbă simplă de cartofi.
Fără reproșuri.
Fără țipete.
Doar liniște.
Casa de 25 de lei nu era un palat.
Nu avea marmură sau termopane scumpe.
Dar avea temelie.
Și nu doar din beton.
Avea temelie în sufletul unui băiat pe care nimeni nu l-a mai putut alunga.
Iar când reporterii au revenit un an mai târziu, au găsit în curte nu doar o casă terminată, ci și un mic atelier de tâmplărie.
Andrei învăța alți doi băieți din sat meserie.
„Să aibă și ei un loc al lor,” a spus.
Pentru că uneori, cel mai scump lucru din lume nu e o casă.
E siguranța că aparții undeva.
Și asta nu costă 25 de lei.
Costă curaj.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.