…și asfaltul bun a dispărut fără să ne dăm seama. Blocurile au fost înlocuite de garduri strâmbe, de curți pline de noroi și de case care păreau să se țină în picioare doar din obișnuință.
Șoferul a încetinit.
— Sigur aici? a întrebat, uitându-se peste umăr.
Ne-am uitat unii la alții. Adresa era corectă. I-am spus să continue.
Când taxiul s-a oprit, n-am coborât imediat. În fața noastră era o căsuță mică, cu acoperișul lăsat într-o parte, cu o ușă scorojită și o fereastră acoperită cu o pungă de plastic. În curte, o găleată spartă și un scaun rupt.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Poate e greșit, a șoptit Mihai.
Am coborât. Pașii mei sunau prea tare pe pământul bătătorit. Am bătut la ușă o dată. Apoi încă o dată.
Când s-a deschis, aproape n-am recunoscut-o.
Mama era slabă, trasă la față, cu ochii adânciți și mâinile tremurânde. Părul îi era rar și prins neglijent. Când ne-a văzut, a vrut să zâmbească, dar zâmbetul i s-a frânt.
— Ați venit… a murmurat ea.
Am intrat. Înăuntru era frig și mirosea a umezeală. Pe masă, o bucată de pâine uscată și un borcan aproape gol. Nici urmă de mobilă nouă, nici urmă de bunăstare.
Melania a izbucnit în plâns.
— Mamă… unde sunt banii?
Mama s-a așezat încet pe scaun și a lăsat capul în jos. A tăcut mult. Prea mult.
Apoi ne-a spus.
Ani de zile, banii noștri nu ajunseseră niciodată cu adevărat la ea. Un unchi, „doar ca să ajute”, se ocupase de transferuri. O vecină „de încredere” îi lua cardul. Facturi inventate, datorii care nu existau, promisiuni goale.
Mama primise doar firimituri. Restul se scursese în buzunarele altora.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Milioanele noastre. Nopțile mele nedormite. Șantierele din Dubai. Totul, furat sub pretextul grijii.
— De ce nu ne-ai spus? am întrebat, cu vocea spartă.
Mama a ridicat privirea.
— Mi-a fost rușine. Și mi-a fost frică. Mi-au spus că dacă vorbesc, vă bag în belele.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine. Nu de furie oarbă, ci de durere pură. Am realizat că banii nu sunt niciodată suficienți dacă nu sunt însoțiți de prezență.
În următoarele zile, n-am mai plecat nicăieri. Am reparat casa cu mâinile noastre. Am dus-o pe mama la doctor. Am cumpărat mâncare adevărată. Am stat cu ea seara, la povești, așa cum nu mai făcusem de ani.
Adevărul a ieșit la iveală. Cei vinovați au fost confruntați. Unii au fugit. Alții au plătit. Nu toți, dar suficient cât să știm că mama nu mai e singură.
Când a venit ziua să plecăm înapoi, mama arăta deja altfel. Nu bogată. Dar vie.
— Acum știu că sunteți aici, a spus ea.
În avion, privind norii, am înțeles ceva simplu și greu în același timp: nu poți trimite iubire prin transfer bancar.
Și, oricât de departe ai ajunge, familia nu se îngrijește de la distanță.
Uneori, trebuie să fii acolo. Cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.