Ana a rămas o clipă pe loc, cu mâna sprijinită de tocul ușii. Vântul rece îi pătrundea prin haine, dar nu de asta tremura.
— Ce vrei de la mine, Paul? a spus încet. Ai venit să spui „mulțumesc” și atât?
Paul a tăcut câteva secunde. Apoi a scos haina și i-a pus-o pe umeri cu un gest atent, aproape timid.
— Nu. Am venit pentru că nu pot merge mai departe prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic. În ultimele săptămâni, m-am gândit doar la tine. La femeia care, fără să mă cunoască, a riscat totul pentru mine.
Ana a zâmbit amar.
— Eu n-am riscat nimic special. Erai un om pe marginea drumului. Atât.
— Nu e adevărat, a spus el ferm. Erai însărcinată, fără bani, fără ajutor. Și totuși ai oprit. Ai ales să faci bine când ți-era cel mai greu.
Ana a întors privirea. Burta i se mișcă ușor, copilul dând un semn de viață. Paul a observat și a coborât instinctiv privirea, apoi a ridicat-o rapid, ca și cum s-ar fi temut să nu pară prea îndrăzneț.
— Nu vreau să te sperii, a spus el. Știu că apar din senin. Nu cer nimic. Doar… lasă-mă să te ajut.
Ana a râs scurt.
— Să mă ajuți? Cu ce? Cu bani?
— Dacă ai nevoie, da. Dar nu doar atât. Vreau să fiu prezent. Vreau să știu că ești bine. Că nu ești singură.
Cuvintele lui au lovit mai adânc decât ar fi vrut ea. Singură. Exact asta fusese în ultimele luni.
— Tatăl copilului nu e în viața mea, a spus Ana după o pauză. Nu va fi niciodată. Nu vreau promisiuni goale, Paul. Nu vreau milă.
— Nici nu-ți ofer așa ceva, a răspuns el calm. Îți ofer respect. Și recunoștință. Și… timp. Dacă mi-l permiți.
Au stat tăcuți câteva clipe. Din mașină se auzea încet motorul pornit, iar undeva, într-un apartament vecin, cineva râdea la televizor. Viața mergea înainte, indiferent de frământările lor.
— Intră, a spus Ana într-un final. E frig.
Camera era mică, modestă, dar curată. Paul s-a uitat în jur fără urmă de judecată. A observat pătuțul neasamblat din colț, hainele pentru nou-născut puse ordonat pe un scaun.
— Le-ai făcut pe toate singură, a spus el încet.
— N-am avut de ales.
Paul s-a apropiat de pătuț, l-a atins cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu-l strice.
— Pot să te ajut să-l montezi, dacă vrei.
Ana a încuviințat din cap. Pentru prima dată după mult timp, nu a simțit nevoia să se apere.
Au petrecut seara vorbind. Despre accident, despre copilăria lui, despre cum viața lui fusese mereu plină de oameni, dar goală de sens. Despre Ana, despre Andrei, despre frică și oboseală. Fără promisiuni. Fără declarații mari.
Când Paul a plecat, era deja târziu.
— O să mai vin, a spus el la ușă. Dacă îmi permiți.
— Vom vedea, a răspuns Ana. Dar… mulțumesc că ai venit.
Nașterea a început două săptămâni mai târziu, noaptea. Ana a sunat ambulanța, dar înainte să închidă, fără să știe de ce, a format și un alt număr.
Paul a ajuns la spital înaintea medicilor. A stat pe hol, așteptând, cu palmele strânse, de parcă viața lui ar fi depins de ușa aceea.
Când asistenta a ieșit și i-a zâmbit, Paul a simțit pentru prima dată că respiră cu adevărat.
— O fetiță sănătoasă, a spus ea. Mama e bine.
Ana l-a văzut mai târziu, obosit, dar zâmbind stângaci.
— Ai venit, a șoptit ea.
— Ți-am spus că nu ești singură.
Ana s-a uitat la copil, apoi la el.
— Nu știu ce va fi între noi, Paul. Nu știu dacă sunt pregătită.
— Nici eu nu știu, a spus el sincer. Dar știu că vreau să încerc. Pas cu pas. Dacă mă lași.
Ana a închis ochii pentru o clipă. Apoi a dat din cap.
— Rămâi. Deocamdată, rămâi.
Și pentru prima dată după mult timp, viitorul nu i s-a mai părut un loc înfricoșător.