Chirurgul a ieșit pe hol cu pași hotărâți, ținând bancnota aceea de 20 de euro ca pe ceva fragil și prețios. Nu era genul de om care să facă discursuri… dar în momentul ăla, parcă tot spitalul îl asculta.
— Pregătiți sala! Acum! a zis scurt, către asistente.
Elisa stătea lipită de perete, cu mânuțele strânse una în alta, tremurând. Nici nu-și mai simțea picioarele. Se uita când la ușa de la operație, când la doctor, ca și cum el era singurul lucru sigur din lume.
O asistentă s-a apropiat de ea și i-a pus o pătură pe umeri.
— Hai, puiule… stai aici, da? Mama ta e pe mâini bune.
Și totuși, râsetele de mai devreme încă pluteau în aer. Un domn în halat alb își dădea ochii peste cap, ca și cum era o pierdere de timp.
Chirurgul l-a văzut. S-a întors spre el cu o privire rece.
— Dacă ai chef de glume, fă-le în altă parte. Aici sunt vieți, nu bancuri.
Și gata. Nimeni n-a mai scos un sunet.
După vreo jumătate de oră, Elisa a văzut-o pe mama ei trecând pe targă, palidă, cu ochii închiși. A vrut să alerge după ea, dar asistenta a ținut-o ușor de braț.
— O să o vezi după, iubito. Acum trebuie să fie liniște.
Elisa a înghițit în sec. A dat doar din cap, cuminte, de parcă știa exact ce înseamnă „după”.
Doctorul a intrat în sala de operație și ușa s-a închis cu un „clic” scurt, care a sunat ca un verdict.
Au trecut minute… apoi ore.
Elisa nu se mișca. Nu se plângea. Nu cerea nimic. Stătea acolo, cu ochii mari, și părea că se roagă fără cuvinte.
La un moment dat, chirurgul a ieșit pentru câteva secunde. Avea masca trasă sub bărbie, fruntea ușor transpirată.
— Ce face mama mea? a șoptit Elisa imediat.
El s-a aplecat la nivelul ei, ca să nu o privească „de sus”.
— Luptăm. Dar e puternică. Și… sincer? Cred că și tu îi dai putere.
Elisa a clipit repede, ca să nu-i cadă lacrimile.
— Eu… n-am decât 20 de euro.
Doctorul a zâmbit trist.
— Ai mai mult decât mulți oameni bogați. Tu ai inimă.
Și a intrat la loc.
După încă o oră, ușa s-a deschis iar. De data asta chirurgul a ieșit și n-a mai intrat.
Și atunci Elisa s-a ridicat brusc, ca și cum ar fi simțit înainte să audă.
— E… e bine? a întrebat, cu vocea tremurată.
Chirurgul a inspirat adânc.
— E stabilă. Operația a reușit.
În secunda următoare, Elisa a început să plângă, dar nu ca înainte. Plângea cu tot corpul, ca un copil care a ținut frica în el prea mult timp și acum, în sfârșit, poate să o lase să iasă.
Doctorul s-a uitat în jur și, pentru prima dată, toți cei care râseseră mai devreme aveau fețe rușinate.
Unul dintre ei a mormăit:
— Dom’ doctor… îmi pare rău. N-am vrut să…
— Nu-i nimic, l-a tăiat chirurgul. Doar să nu mai râdeți niciodată de un copil care cere ajutor.
Și apoi s-a întors spre Elisa.
— Hai. Vrei să o vezi?
Rosa era la terapie intensivă. Avea tuburi, bandaje, aparate care piuiau încet. Dar respira. Iar când Elisa i-a prins degetul cu mâna ei mică, Rosa a deschis ochii încet, ca și cum se întorcea dintr-un vis urât.
— Elisa…? a șoptit ea.
— Sunt aici, mami… sunt aici.
Rosa a încercat să zâmbească, dar îi tremura buza.
— Ce s-a întâmplat?
Elisa a înghițit în sec și a zis foarte serios:
— Te-am cumpărat înapoi de la moarte… cu 20 de euro.
Rosa a rămas blocată o secundă. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Doamne… copilul meu…
Chirurgul stătea în prag, cu brațele încrucișate. Se uita la ele, ca la o poveste care îl atingea mai tare decât ar fi recunoscut vreodată.
Rosa l-a observat.
— Dumneavoastră sunteți… doctorul?
— Da.
— Vă mulțumesc… dar… eu nu am bani. N-am nimic.
Chirurgul s-a apropiat încet.
— Aveți ceva. Aveți o fiică. Și ea m-a plătit deja.
Rosa a clipit confuză.
— Cum adică?
Doctorul a scos din buzunar bancnota de 20 de euro și a pus-o pe noptieră, lângă pat.
— Uite. N-o țin pentru mine. O păstrez doar ca să nu uit de ce am ales meseria asta.
Și apoi, după o pauză, a întrebat:
— Rosa… îți amintești de mine?
Rosa s-a uitat la el atent. Fața lui părea cunoscută… dar altfel. Mai matură. Mai dură.
Și atunci i-a tremurat vocea:
— Nu… nu se poate…
— Ba da, a zis el încet. Sunt Matteo.
Pentru o clipă, aerul din salon a devenit greu.
Rosa a făcut ochii mari.
— Matteo…? Tu ești…?
Elisa s-a uitat rapid de la unul la altul.
— Stați… voi vă cunoașteți?!
Matteo a închis ochii pentru o secundă, ca și cum îl durea amintirea.
— Rosa… eu n-am știut. Jur că n-am știut că ești însărcinată. Mama m-a trimis în străinătate, mi-a luat telefonul, mi-a ascuns scrisorile… tot. Când m-am întors, nu te-am mai găsit. Te-am căutat, dar… Milano e mare. Și eu eram prost, tânăr și speriat.
Rosa își mușca buzele, încercând să nu izbucnească.
— Eu am trăit în subsoluri… am spălat scări… am crescut-o singură… și tu…
— Știu. Și nu pot să schimb ce-a fost. Dar pot să fac ceva acum.
A privit-o pe Elisa.
— Elisa e… fiica mea, nu?
Elisa a înghețat.
— Eu… eu am un tată?
Matteo s-a aplecat lângă ea și i-a vorbit simplu, fără dramă falsă.
— Da. Sunt eu. Și îmi pare rău că am întârziat atât de mult.
Elisa a stat câteva secunde, apoi a zis:
— Dacă ești tatăl meu… de ce mama plângea noaptea uneori?
Matteo a înghițit greu.
— Pentru că am lipsit. Și nu trebuia.
Elisa s-a uitat la el cu un amestec de suspiciune și dor.
— Și… acum rămâi?
Matteo a dat din cap.
— Da. Dacă mă lăsați.
În zilele următoare, Rosa s-a recuperat încet. Matteo venea zilnic. Nu cu flori exagerate și cu promisiuni de film… ci cu supă caldă, cu o pătură, cu o carte pentru Elisa, cu calm și răbdare.
Și, surprinzător, Rosa a început să-l creadă. Nu pentru că era frumos sau medic sau „salvator”, ci pentru că făcea lucruri mici. Constante.
Într-o dimineață, Elisa a venit alergând în salon:
— Mami! Mami! Tata mi-a arătat cum să pun corect plasture! Uite!
Rosa a râs pentru prima dată după mult timp. Un râs mic, obosit, dar adevărat.
— Bravo, asistenta mea.
Matteo a zâmbit și a zis încet:
— Rosa… pot să te întreb ceva?
— Depinde.
— Când ieși de aici… vii cu mine? Nu în casa părinților mei. Nu acolo. Într-un loc al nostru.
Rosa s-a uitat la el. Nu mai era fata speriată din trecut. Era o femeie care supraviețuise la prea multe.
— Nu mă interesează luxul, Matteo. Doar liniște. Și să nu mai fim aruncați afară ca niște gunoaie.
— N-o să se mai întâmple. Pe cuvântul meu.
Rosa a oftat și a zis încet:
— Bine. Dar o facem încet. Pas cu pas.
Elisa a sărit în sus:
— Deci… avem familie?!
Și în salon, pentru prima dată, nimeni n-a mai plâns. Nici măcar de fericire. Doar au zâmbit… în tăcere, ca și cum nu voiau să sperie norocul.
Câteva luni mai târziu, Rosa și Elisa s-au mutat într-un apartament mic, dar luminos. Matteo își terminase rezidențiatul și lucra mult, dar în fiecare seară venea acasă, obosit, și totuși își găsea timp să întrebe:
— Ce-ați făcut azi?
Și Elisa îi răspundea mereu cu entuziasm, de parcă fiecare zi era o aventură:
— Azi am învățat o poezie! Și mami a făcut paste! Și eu am spălat farfuriile… aproape!
Rosa îi privea și simțea ceva ce nu mai simțise de ani: că nu mai trebuie să se apere de lume chiar în fiecare secundă.
Într-o seară, Matteo a scos din portofel bancnota de 20 de euro. Era puțin mototolită, dar încă întreagă.
— O păstrez, a zis el. E amintirea mea.
Elisa a râs:
— Ești singurul doctor care se laudă că a fost plătit cu 20 de euro!
Matteo a ridicat din umeri.
— Sunt cel mai bogat doctor din lume.
Rosa s-a uitat la ei și, pentru prima dată după foarte mult timp, a închis ochii fără frică.
Pentru că iubirea… uneori chiar costă puțin.
Dar valorează tot.