Sofia a tras pătura mai bine pe umeri.
— Mă cheamă Sofia. N-am… n-am unde să mă duc.
Bărbatul a rămas o clipă tăcut. Lemnele au pocnit în foc.
— Eu sunt Dorin. Și regula mea e simplă: muntele nu e hotel.
Cuvintele lui au căzut grele. Sofia a simțit cum i se strânge pieptul.
— O să plec de îndată ce se poate. Jur. Doar… nu acum.
Dorin a privit spre fereastră, unde vântul biciuia zăpada ca pe un zid alb.
— Trei zile. Atât. Te țin până se potolește viscolul. Mâncare, căldură, pat. După asta pleci.
Sofia a dat din cap repede.
— Accept. Orice.
El s-a ridicat, scârțâind podeaua sub pașii grei.
— Dar e o condiție. Trei zile faci ce-ți spun eu. Ajuți la ce e de făcut. Nu pleci nicăieri fără mine. Și nu pui întrebări.
Cuvintele „ești a mea” nu le-a rostit, dar au plutit între ei. Sofia a simțit un fior, dar n-a avut de ales.
— De acord.
Prima zi a fost despre supraviețuire. Dorin i-a pus o cană de ceai fierbinte în mână, i-a întins haine uscate, largi, care miroseau a fum. A mâncat o supă groasă, de cartofi și afumătură, cum nu mai mâncase de mult. Fiecare lingură o lega de viață.
A doua zi, furtuna încă ținea. Dorin a scos-o afară doar cât să adune lemne. I-a arătat cum să țină securea, cum să nu-și lovească picioarele. N-a ridicat tonul, n-a pus mâna pe ea. Doar indicații scurte, clare.
Sofia a început să-l privească altfel. Sub asprime era ordine. Sub tăcere, grijă. Seara, au stat amândoi lângă foc, fiecare cu gândurile lui. Ea i-a spus, cu voce joasă, despre mamă, despre tatăl vitreg, despre casa pierdută. Dorin n-a comentat. Doar a strâns cana mai tare.
A treia zi, cerul s-a limpezit. Zăpada scânteia. Drumul spre vale se vedea. Sofia a simțit un nod în gât.
— Azi plec.
Dorin a dat din cap.
— Așa e înțelegerea.
Înainte să iasă, el i-a pus în palmă o bancnotă mototolită.
— O mie de lei. Să ajungi la oraș. Să mănânci. Să dormi.
Sofia a izbucnit în lacrimi.
— O să ți-i dau înapoi.
— Nu-i nevoie. Doar să nu te mai întorci la cei care te-au aruncat în zăpadă.
A plecat. Dar povestea n-a rămas acolo.
Câteva luni mai târziu, Sofia a câștigat procesul. A demonstrat falsul, a recuperat casa mamei. L-a văzut pe Armand plecând cu capul plecat, fără nimic.
Într-o zi de primăvară, s-a întors la cabană. Nu cu mâna goală. Cu o hârtie de proprietate în geantă și cu inima întreagă.
— Am venit să-ți dau ceva —i-a spus lui Dorin, întinzându-i un act. Un teren mic, la marginea văii.
— De ce?
— Pentru că, atunci când eram nimeni, m-ai tratat ca pe un om.
Dorin a zâmbit pentru prima dată. Și, de data asta, ușa nu s-a mai închis în urma ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.