…cheia veche de la casa de la țară și o hârtie împăturită cu grijă. O recunoșteam. Era scrisul lui, apăsat, cu bucle mari, de om care n-a avut timp de floricele, dar a avut inimă. Am simțit cum mi se strânge gâtul. Avocatul m-a privit atent, fără să spună nimic, ca și cum știa că urmează ceva greu.
Am desfăcut hârtia. „Dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun tot ce trebuia”, începea. Mi-au tremurat mâinile. Spunea că m-a ales nu pentru sânge, ci pentru felul în care am stat lângă el când a fost greu. Pentru diminețile cu ceai cald, pentru drumurile la spital, pentru tăcerile care nu cer nimic. Apoi, pe scurt, fără ocolișuri: casa de la țară e a mea. Și nu doar casa. „Mai e ceva”, scria. „Întreabă-l pe avocat.”
Avocatul a oftat și mi-a întins încă un document. O hârtie cu datorie, veche, pe numele lui. Datorie stinsă. Pe verso, o notă: „Banii ăștia i-am pus deoparte pentru tine.” Erau 180.000 de lei. Am rămas fără aer. Nu știam ce să fac cu ochii, cu gura, cu mine.
„Testamentul e clar”, a spus avocatul. „Copiii lui au primit ce era dreptul lor. Casa din oraș și economiile mici. Ce a lăsat în plus, a fost alegerea lui.”
Am ieșit pe ușă ca într-un vis. Afară, Bucureștiul era gri și grăbit, dar mie mi se părea că cineva dăduse volumul mai încet. Am sunat-o pe mama. N-am putut vorbi. Am plâns, de data asta fără să mă ascund.
În weekend am plecat la țară. Satul era la fel: praf pe drum, miros de fân, garduri strâmbe. Casa lui mă aștepta cu obloanele trase. Am descuiat. Cheia a intrat ușor, ca și cum știa drumul. Înăuntru, totul era curat. Pe masă, o cană ciobită. În dulap, hainele lui, puse pe culori. Am stat mult pe prag, fără să fac nimic.
Vecinii au venit pe rând. „Să-ți fie de bine”, mi-au spus. „A fost om bun.” Am dat din cap. Seara, am aprins lumina și am găsit, sub masă, o cutie de carton. În ea, fotografii cu mine mic, pe bicicletă, la pescuit, la școală. Pe spate, datele, scrise de mâna lui. Ca să nu uite nimic.
A doua zi m-am apucat de treabă. Am reparat gardul, am măturat curtea, am scos buruienile. Munca m-a ținut pe linia de plutire. Seara, m-am așezat pe bancă și am simțit, pentru prima oară după înmormântare, că nu sunt al nimănui. Sunt al meu. Și al amintirilor bune.
La câteva zile, m-au sunat copiii lui. Voiau să „vorbim”. Am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea din oraș. Au început cu reproșuri, apoi cu calcule. Le-am arătat testamentul. S-au oprit. Tăcere. N-au cerut iertare. Nici eu n-am cerut nimic. M-am ridicat și am plecat. A fost suficient.
Am decis ce voi face cu banii. O parte am pus deoparte. Cu restul, am renovat casa. Am păstrat lucrurile lui, dar am adus lumină. Am vopsit, am schimbat acoperișul, am pus o masă mare în curte. Vara, au început să vină prieteni. Am făcut grătare, am râs, am stat până târziu. Casa a prins viață.
Într-o duminică, am pus pe perete o ramă cu o singură frază din scrisoarea lui: „Familia se face din grijă, nu din sânge.” Am citit-o cu voce tare și am simțit că, undeva, cineva dă din cap aprobator.
Finalul n-a fost zgomotos. N-au fost aplauze. A fost liniște. Liniștea aceea bună, când știi că ai fost ales. Când știi că dragostea lasă urme care nu se șterg. Și, pentru prima dată după mult timp, am știut exact unde e casa mea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.