Leonard își așeză șervețelul pe genunchi și privi în jur. La masa aceea nu era nimic din fastul din față. Farfurii simple, pahare groase, mâncare pusă în grabă. Un șofer mai în vârstă îi zâmbi scurt, din respect. O bonă își verifica telefonul, grăbită. Nimeni nu-l judeca. Nimeni nu-l știa. Și, culmea, acolo se simțea mai bine decât în mijlocul bogaților.

Din față se auzea muzica. Râsete puternice. Discursuri pline de laude.

Leonard mânca încet, cu gândurile departe. Își amintea nopțile reci petrecute în cazarmă, misiunile grele, oamenii salvați. Își amintea cum trimitea bani mamei, în fiecare lună, fără să spună nimănui. Nu ajunsese „nimic”, cum spunea tatăl lui. Ajunsese exact ce trebuia.

Deodată, muzica s-a oprit.

Un murmur a străbătut sala, ca un val. Capetele s-au întors spre intrare. Ușile mari s-au deschis larg.

În prag a apărut un bărbat în costum închis la culoare, însoțit de doi agenți de securitate. Nu avea nevoie de prezentare. Toată lumea îl recunoștea. Era premierul României.

Sala a amuțit.

Arnulf Mondragón aproape a scăpat paharul din mână. Senatorii s-au ridicat în picioare. Oamenii importanți își aranjau nervos sacourile.

Premierul nu s-a oprit la masa mirilor.

Nu s-a oprit la masa principală.

A mers drept spre spate.

Pașii lui răsunau clar, apăsat, pe podeaua de marmură. A trecut pe lângă mesele luxoase fără să privească stânga-dreapta.

Arnulf simțea cum i se taie respirația.

Premierul s-a oprit în fața ultimei mese.

— Leonard Popescu? — a spus cu voce fermă.

Leonard s-a ridicat imediat.

— Da, domnule prim-ministru.

Bărbatul i-a întins mâna, cu respect.

— E o onoare să vă revăd. Dacă nu erați dumneavoastră și echipa pe care ați condus-o, azi n-aș fi fost aici. Ați salvat vieți. Ați salvat onoarea țării.

Sala era mută.

Premierul s-a întors spre invitați.

— Vreau să știți cu toții că acest om este unul dintre cei mai buni ofițeri pe care i-a avut România. Discret, drept, curajos. A refuzat funcții, a refuzat bani. A ales să slujească, nu să se îmbogățească.

Arnulf simțea cum i se înmoaie genunchii.

— Domnule Popescu — a continuat premierul —, țara vă datorează mult. Iar eu, personal, vă mulțumesc.

Leonard a înclinat capul.

— Mi-am făcut doar datoria.

Premierul a mai strâns o dată mâna lui Leonard, apoi a plecat, lăsând în urmă o liniște grea.

Câteva secunde nimeni n-a spus nimic.

Apoi au început șoaptele.

Privirile.

Arnulf s-a apropiat, palid.

— Leonard… eu… — a bâiguit.

Leonard l-a privit calm.

— E în regulă, tată. Ai ales ce ai considerat important.

S-a întors spre fratele lui, care îl privea cu ochii în lacrimi, și l-a îmbrățișat.

— Casă de piatră.

Apoi a plecat, la fel cum venise. Cu pași liniștiți.

În seara aceea, în Marele Salon, nu averea a strălucit cel mai tare.

Ci demnitatea.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.

Tatăl lui l-a umilit și l-a pus să stea la masă cu șoferii, numindu-l „un ratat”