Cuvintele bătrânei i-au intrat în piept ca un cuțit rece. Pentru o clipă, zgomotul ploii a dispărut. Nu mai vedea poarta, nu mai vedea mașina, nu mai vedea nimic.
— Cum adică… fiicei mele? a șoptit el.
Bătrâna nu s-a grăbit să răspundă. Și-a strâns mai bine baticul sub bărbie, de parcă o luase un fior, apoi s-a ridicat greu în picioare.
— Adevărul, omule, a zis ea simplu. Că adevărul tot iese la lumină. Mai devreme sau mai târziu.
Andrei a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Gheorghe făcuse deja câțiva pași spre mașină, dar s-a oprit când l-a văzut pe stăpânul lui alb la față.
— Despre ce vorbești? a ridicat Andrei vocea. Eu n-am copil. N-am avut niciodată!
Bătrâna l-a privit lung, cu o milă care l-a enervat mai tare decât acuzația în sine.
— Așa ți-a spus Olga? a întrebat ea încet.
Numele soției lui, rostit de o străină, l-a lovit mai tare decât orice. Andrei a simțit cum îi tremură mâinile.
— O cunoști pe soția mea? a întrebat printre dinți.
Bătrâna a oftat adânc.
— Am cunoscut-o demult. Înainte de vile, de mașini scumpe și de milioane. Pe vremea când plângea noaptea și nu știa ce să facă.
Ploua tot mai tare. Gheorghe s-a apropiat, nesigur.
— Dom’ Andrei, e totul în regulă?
— Du-te la mașină, a spus Andrei scurt. Acum.
Când au rămas singuri, bătrâna a făcut un pas mai aproape.
— Ai o fată, Andrei. Are douăzeci și șase de ani. Trăiește la marginea Bacăului, într-un bloc vechi. Se cheamă Maria.
Andrei a râs scurt, nervos.
— Minți. Vrei mai mulți bani, asta e. Spune cât.
Bătrâna a clătinat din cap.
— N-am nevoie de bani. Am venit să-ți spun ce n-a avut Olga curajul să-ți spună.
Atunci l-a lovit adevărul. Nu ca o explozie, ci ca o durere surdă, adunată ani la rând. Olga fusese distantă uneori. Tristă fără motiv. Evitase mereu subiectul copiilor. Spunea că nu poate.
— Unde e fata? a întrebat el, cu vocea stinsă.
Bătrâna i-a spus adresa și a adăugat:
— Mâine se împlinesc zece ani de când Olga trimite bani acolo. Pe ascuns. Câte două mii de lei, în fiecare lună.
Andrei s-a sprijinit de poarta rece. Lumea lui se crăpa, bucată cu bucată.
A doua zi dimineață, fără șofer, fără costum, Andrei a ajuns în fața blocului cenușiu. A urcat pe scări, cu inima bătându-i în gât. A sunat.
Ușa s-a deschis, iar în fața lui a apărut o tânără brunetă, cu ochi mari, exact ca ai Olgăi.
— Da? a întrebat ea.
Andrei n-a putut vorbi. Lacrimile i-au curs fără să le mai poată opri.
— Eu… eu sunt Andrei, a reușit să spună. Tatăl tău.
Maria a rămas nemișcată. Apoi a lăsat ușa larg deschisă.
— Știam că o să vii, a spus ea încet. Mama mi-a spus totul înainte să moară.
Au stat mult timp la masă, cu ceai fierbinte și tăceri grele. Andrei a aflat despre anii pierduți, despre lipsuri, despre dorul unui tată necunoscut.
Când a plecat, nu mai era singur. La o săptămână după, Andrei a pus o cruce nouă la mormântul Olgăi și a șoptit: — Am înțeles. Și o să fac ce trebuie.
Pentru prima dată după mulți ani, banii nu mai erau cel mai important lucru din viața lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.