Pe ecran era o poză. Irina. Mult mai tânără. Stătea într-o curte murdară, lângă un grup de bărbați. Unul dintre ei avea brațul pe umerii ei. Zâmbea fals. În colțul imaginii, data. Cu luni înainte să o găsesc lângă tomberon.
— Cine ești? am întrebat, cu voce joasă.
— Tatăl copilului, a mormăit el. Sau… cel puțin, unul dintre ei.
M-a lovit ca un pumn în stomac.
Ana a apărut în ușă. L-a văzut. A văzut telefonul. A înțeles imediat că ceva nu era în regulă.
— Intră, i-am spus bărbatului, deși fiecare instinct îmi spunea să-l dau afară.
În sufragerie, Irina s-a albit la față când l-a văzut. A început să tremure. Bebelușul dormea liniștit în brațele ei, complet străin de furtuna care urma.
— Spune-le, a scuipat bărbatul. Spune-le ce-ai făcut. Cu cine-ai fost. Ce fel de viață duceai.
Irina a izbucnit în plâns.
Adevărul a ieșit bucățică cu bucățică. Crescuse într-un centru de plasament. Fugise la 15 ani. Fusese exploatată, folosită, mutată dintr-un loc în altul. Bărbatul din fața noastră nu venise pentru copil. Venise pentru bani. Pentru șantaj.
— Dacă nu-mi dați 20.000 de lei, merg la Protecția Copilului, a zis calm. Și vă asigur că nu mai vedeți copilul.
Ana s-a ridicat. Pentru prima dată după pierderea noastră, am văzut foc în ochii ei.
— Afară. Acum.
Bărbatul a râs.
— Nu știți cu cine aveți de-a face.
— Ba știm, a spus Ana. Cu un laș.
Am sunat imediat la poliție. Irina tremura, convinsă că totul se va prăbuși. Că va pierde copilul. Că va ajunge iar pe străzi.
Nu s-a întâmplat asta.
Ancheta a durat luni. Greu. Obositor. Dar adevărul a contat. Dovezile au contat. Irina a fost recunoscută ca victimă. Bărbatul a dispărut din peisaj, cu dosar penal pe urme.
Protecția Copilului ne-a evaluat casa, viața, intențiile. N-au văzut perfecțiune. Au văzut grijă. Stabilitate. Dragoste.
Într-o zi, o doamnă de acolo ne-a spus:
— Copilul e în siguranță aici. Iar Irina… are șansa pe care n-a avut-o niciodată.
Irina s-a înscris la seral. Ana o ajuta cu temele. Eu schimbam scutece la trei dimineața. Casa nu mai era tăcută. Era vie. Cu plânsete, râsete, pași mici pe parchet.
Într-o seară, Irina ne-a spus, cu voce tremurată:
— Dacă vreodată vreți… aș vrea să rămân. Să fim… o familie.
Ana a plâns. Eu am închis ochii. M-am gândit la biserica mică. La rugăciunea mea.
Bucuria nu s-a întors așa cum ne-am imaginat.
S-a întors altfel.
Mai complicată. Mai dureroasă. Dar adevărată.
Nu ne-am înlocuit copilul pierdut.
Am salvat alte vieți. Și, fără să ne dăm seama, ne-am salvat și pe ale noastre.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.