— Mă cheamă Elena, a spus ea într-un final, cu voce joasă. Iar el… el este Matei. Fiul lui Andrei.
Cuvintele au căzut grele, ca niște pietre aruncate într-o apă liniștită.
Femeia mai în vârstă a simțit cum i se înmoaie genunchii. A întins mâna instinctiv spre cruce, de parcă avea nevoie de sprijin.
— Nu… nu se poate, a șoptit ea. Andrei nu mi-a spus niciodată…
— Știu, a spus Elena. N-a apucat.
S-a lăsat o pauză lungă. Doar vântul și un corb care a croncănit undeva, departe.
— Am fost împreună puțin peste un an, a continuat Elena. Ne-am cunoscut la Iași. Eu lucram la o cafenea mică, lângă gară. El venea dimineața, mereu grăbit, și bea cafeaua în picioare. Într-o zi m-a întrebat dacă pot să-i scriu numele pe pahar. Așa a început.
Un zâmbet trist i-a fugit pentru o clipă pe buze.
— Când am aflat că sunt însărcinată, Andrei era plecat la muncă în Germania. A vrut să se întoarcă. Mi-a spus că o să rezolve tot, că o să vorbim cu dumneavoastră, că o să fim o familie adevărată. Dar n-a mai apucat.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Accidentul… a murmurat ea. Ne-au sunat într-o noapte. De atunci, casa e goală.
Elena a dat din cap.
— N-am venit mai devreme pentru că mi-a fost frică. Eu sunt dintr-un sat mic, din Botoșani. Lumea vorbește. N-aveam bani, n-aveam curaj. Am crescut copilul singură. Din alocație, din ce mai câștigam. Dar n-am vrut ca Matei să crească fără să știe cine a fost tatăl lui.
Femeia mai în vârstă s-a apropiat încet. S-a uitat din nou la copil. Acum nu mai avea nicio îndoială.
— Are zâmbetul lui, a spus ea încet. Exact așa zâmbea Andrei când era mic.
A întins mâna și i-a atins obrajul. Matei a râs.
Atunci, femeia a început să plângă cu hohote. Nu plânsul reținut de la cimitir, ci acela care vine din ani întregi de durere adunată.
— Sunt Maria, a spus ea printre lacrimi. Bunica ta.
Elena a simțit cum i se rupe ceva în piept. De data asta, de ușurare.
Au stat mult timp acolo. Au vorbit despre Andrei copil, despre Andrei bărbat, despre lucrurile mărunte care contează. Despre cum îi plăcea ciorba de perișoare și despre cum lăsa mereu lumina aprinsă pe hol.
La plecare, Maria a pus mâna pe brațul Elenei.
— Veniți cu mine acasă, a spus hotărât. Nu mai ești singură. Nici tu, nici copilul.
Casa nu era mare. Dar era caldă. Și plină de fotografii.
În lunile care au urmat, Elena și Matei au devenit parte din familie. Maria l-a dus pe Matei la biserică, l-a plimbat prin parc, i-a cumpărat prima pereche de ghetuțe.
Nu era ușor. Dar era real.
Într-o zi, Elena a pus o fotografie pe noptieră. Andrei, cu Matei în brațe, într-un colaj simplu.
— Acum știe, a spus ea încet.
Iar adevărul, spus în sfârșit, nu a mai distrus pe nimeni. A vindecat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.