L-am urmărit de la distanță, cu picioarele moi, de parcă mergeam prin apă.
Nu gândisem nimic.
Doar mergeam.
Blocurile cenușii din cartier se ridicau tăcute în jurul nostru.
El a intrat într-un bloc vechi, cu tencuiala scorojită.
Am așteptat câteva secunde și am intrat după el.
Urca încet scările.
Șchiopăta ușor.
Andrei șchiopăta la fel, după operația de genunchi plătită dintr-un credit care încă nu era achitat.
S-a oprit la etajul doi.
A descuiat o ușă banală, maro.
Înainte să intre, m-am auzit spunând:
„Andrei, te rog.”
S-a întors obosit.
Nu iritat.
Obosit.
„Doamnă… chiar nu sunt cine credeți.”
„Atunci lasă-mă să intru. Cinci minute. Atât.”
M-a privit lung.
A oftat.
Și a deschis ușa.
Apartamentul era mic.
Mobilă veche.
Miros de ciorbă.
Pe masă, o hârtie cu datorie de la bancă și un plic de la spital.
Pe perete, o fotografie cu o femeie și un copil.
„Soția mea”, a spus. „Și fiul meu.”
Am simțit cum mă taie ceva pe dinăuntru.
„Nu-ți amintești nimic?”, am șoptit.
„Nici accidentul? Nici spitalul? Nici înmormântarea ta?”
S-a așezat pe scaun.
Și-a frecat fruntea.
„Am avut un accident acum șapte luni”, a spus încet.
„M-au găsit pe marginea drumului, fără acte.
Trei săptămâni în comă.
Când m-am trezit… nu știam cine sunt.”
Am simțit cum îmi fuge aerul.
„Cei de la spital mi-au spus că probabil n-o să-mi amintesc niciodată tot.
A apărut femeia asta. A zis că sunt soțul ei.
Avea dovezi.
Am încercat să construim ceva.”
M-am prăbușit pe scaun.
În ziua înmormântării, sicriul fusese închis.
Doctorii ne spuseseră că trupul era prea afectat.
Plătisem.
Plânsesem.
Îl lăsasem să plece.
„Te-au declarat mort”, am spus.
„Am semnat actele.”
A tăcut mult timp.
Apoi s-a ridicat.
A deschis un sertar.
Și a scos o verighetă.
A mea.
„O port uneori”, a spus.
„Nu știu de ce.”
L-am privit.
Și, pentru prima dată, am înțeles.
Nu fusese o minciună.
Fusese o ruptură.
„Andrei”, am spus calm.
„Poate nu mai poți fi al meu.
Dar ai fost.”
Lacrimile i-au curs fără să le șteargă.
Ne-am despărțit fără îmbrățișări.
Fără promisiuni.
Două vieți.
Un singur om.
Și adevărul, în sfârșit, spus.
Când am ieșit din bloc, aerul mi s-a părut mai ușor.
Nu-mi recuperasem soțul.
Dar îmi recuperasem liniștea.
Și, uneori, asta e tot ce poți cere.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.