Pe ecran nu era nimic din ce-mi imaginase mintea în cele mai negre scenarii. Mașina pornea din fața blocului nostru din Pitești, farurile tăiau întunericul, iar Mihai fredona încet un cântec vechi de la radio. Viviana stătea pe scaunul din dreapta, cu genunchii strânși la piept, privind pe geam.
Am derulat mai departe.
Au trecut de benzinăria de la colț. Au trecut de magazinul nonstop. Nici urmă de înghețată.
Mașina a ieșit din oraș.
Mi-am simțit palmele reci. Inima îmi bătea în urechi.
Drumul se îngusta, luminile se răreau. Recunoșteam zona. Era spre deal, spre vechile livezi părăsite. Un loc unde mergeau tinerii să stea de vorbă, să fumeze, să plângă departe de ochii lumii.
Mihai a tras pe dreapta.
Camera surprindea interiorul. Viviana și-a tras gluga pe cap. Nu plângea. Dar nici nu zâmbea.
— Tata… a spus ea încet. Nu mai pot.
Mi s-a tăiat respirația.
— Știu, puiule, a răspuns Mihai. Spune-mi.
Și atunci a început să vorbească. Despre o hârtie cu datorie pe care o semnase un coleg de-al ei pentru niște bani împrumutați. Despre cum ajunsese să fie amenințată. Despre frica de a-mi spune mie, pentru că știa că nu avem bani de aruncat, că salariul meu se ducea pe rate și mâncare.
— Mi-e rușine, a șoptit ea. Mi-e frică.
Mihai n-a atins-o. N-a ridicat vocea. A stat doar acolo, cu mâinile pe volan.
— Ai făcut o prostie, da, a spus calm. Dar nu ești singură. Și nu e capăt de lume.
Am simțit cum îmi curg lacrimile pe masă.
Au stat acolo mult. El i-a explicat ce înseamnă datoria, cum pot merge împreună la școală, cum pot vorbi cu dirigintele, cum pot rezolva lucrurile fără scandal. I-a promis că o va ajuta să strângă banii, chiar dacă asta înseamnă să mai strângă cureaua câteva luni.
— Mama ta trebuie să știe, a spus el la final. Dar o să-i spunem împreună.
Viviana a dat din cap.
La întoarcere, s-au oprit la o patiserie deschisă non-stop. Au luat două cornuri calde și un suc. Camera a surprins râsul ei, timid, pentru prima dată în seara aceea.
Am închis laptopul și am rămas pe scaun, tremurând.
Dimineața, i-am chemat pe amândoi la masă. Soarele intra prin perdea, iar ceasul ticăia prea tare.
— Am văzut filmările, am spus.
Viviana s-a albit la față. Mihai a oftat și a dat din cap.
— Îmi pare rău că n-am spus, a zis el. Am vrut doar să o ajut până era pregătită.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o pe fiica mea. Strâns. Apoi pe el.
N-am țipat. N-am judecat. Am făcut un plan.
Astăzi, datoria e plătită. Viviana e mai puternică. Iar eu am învățat ceva greu, dar important: uneori, dragostea adevărată arată exact așa — ca o ieșire nocturnă fără înghețată, într-o mașină, pe un drum rece, unde cineva te ascultă cu adevărat.
Și da, sunt norocoasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.