— Am omorât-o pe mama… a șoptit printre sughițuri.
În secția de poliție s-a lăsat o liniște grea. Mama fetiței s-a albit la față, iar tatăl a făcut un pas în spate, ca și cum l-ar fi lovit cineva. Sergentul a simțit cum i se strânge stomacul, dar și-a păstrat calmul. S-a aplecat mai jos și i-a vorbit pe un ton cald.
— Spune-mi, puiule, ce s-a întâmplat?
Fetița și-a șters nasul cu mâneca și a continuat:
— Mama nu mai vine la mine. Am supărat-o. Nu se mai trezește.
Mama copilului a început să plângă, iar tatăl a intervenit imediat:
— Nu, nu… soția mea trăiește! E acasă, doarme! Copila a înțeles greșit…
Sergentul a ridicat o mână, cerând liniște.
— Haideți să lămurim totul pas cu pas.
Au fost invitați într-un birou mic, cu un steag al României pe perete și un calendar vechi. Fetița stătea pe scaun, cu picioarele care nu ajungeau la podea, strângând tare un ursuleț.
— De ce crezi că ai omorât-o pe mama? — a întrebat polițistul.
— Pentru că n-a mai vorbit cu mine… și nu m-a pupat — a spus copila. — Eu am strigat și am bătut din picioare. Și mama s-a pus pe pat și n-a mai răspuns.
Mama a șters lacrimile și a explicat încet:
— Acum câteva zile am avut o migrenă foarte puternică. Am luat pastile și am adormit adânc. Fetița a încercat să mă trezească, dar eu dormeam. Soțul era la muncă. Când s-a trezit el, era panicată.
Tatăl a oftat.
— De atunci plânge întruna. Spune că a făcut ceva foarte rău. I-am zis că mama doarme, că n-a pățit nimic, dar nu ne-a crezut.
Sergentul a înțeles. S-a ridicat, s-a dus lângă copil și i-a vorbit cu o voce sigură:
— Ascultă-mă bine. Mama ta n-a murit. Doar a dormit. Oamenii mari mai dorm mult când sunt bolnavi sau obosiți.
Fetița l-a privit cu ochii mari.
— Pe cuvânt de polițist?
— Pe cuvânt de polițist.
Copila a respirat adânc pentru prima dată după zile întregi.
— Deci… nu merg la pușcărie?
Sergentul a zâmbit.
— Nu, deloc. Știi ce se întâmplă când cineva plânge și bate din picior? Nimic grav. Asta fac copiii. Și chiar și oamenii mari uneori.
Mama s-a aplecat și a luat-o în brațe.
— Iartă-mă, puiul meu. Mama e aici.
Fetița a început să râdă printre lacrimi și a îmbrățișat-o strâns.
— Promit că nu mai fac crime.
Toată lumea a zâmbit. Sergentul le-a oferit o ciocolată din sertar și a condus familia până la ușă. Înainte să plece, tatăl s-a întors.
— Vă mulțumim. Ne-ați salvat copilul… și liniștea din casa noastră.
După ce au ieșit, polițistul a rămas câteva secunde pe gânduri. În meseria lui văzuse lucruri grele, oameni răi, povești triste. Dar uneori, cele mai mari „crime” erau doar neînțelegeri spuse cu voce mică.
Și atunci și-a dat seama: uneori, un copil nu are nevoie de judecată, ci doar de cineva care să-l asculte și să-i spună adevărul pe înțelesul lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.