Emil a dus-o pe Larisa în camera ei și a așezat-o pe pat. I-a adus un pahar cu apă și s-a așezat lângă ea, la nivelul ochilor.
— Tata e aici — i-a spus încet. — Nimeni nu te mai atinge. Promit.
Fetița nu spunea nimic. Se uita în podea și își răsucea degetele, așa cum făcea de fiecare dată când îi era frică.
— Larisa… — a continuat el, cu vocea tremurată — spune-mi adevărul. Te rog.
A urmat o tăcere lungă. Apoi, ca și cum s-ar fi rupt ceva în ea, a început să plângă în hohote.
— Mami… mami mă bate — a șoptit. — De mult… când tu nu ești acasă.
Emil a simțit cum i se strânge stomacul.
— Cum adică te bate?
— Cu palma… cu cureaua… mă trage de păr… — spunea printre sughițuri. — Și spune că sunt rea… că din cauza mea e obosită… că dacă spun cuiva, o să fie și mai rău…
Fiecare cuvânt era ca un cuțit. Emil își mușca buzele ca să nu izbucnească.
— De ce nu mi-ai spus? — a întrebat, cu ochii plini de lacrimi.
— Mi-a fost frică… — a răspuns Larisa. — A zis că o să pleci… că n-o să mă mai iubești.
În acel moment, Emil a știut că nu mai există cale de întoarcere. Și-a luat copilul în brațe și a ținut-o strâns, ca și cum ar fi vrut să șteargă toți anii de durere într-o singură îmbrățișare.
În acea noapte, Larisa și Matei au dormit la bunici. A doua zi, Emil a mers la poliție. A spus tot. A arătat vânătăile. A cerut ajutor.
Mariana a fost anchetată, iar adevărul a ieșit la iveală. Vecinii au început să-și amintească țipetele. Învățătoarea a confirmat suspiciunile. Nimeni nu a mai putut închide ochii.
Procesul nu a fost ușor. Au fost lacrimi, rușine, priviri aruncate pe stradă. Dar Emil nu a dat înapoi. Și-a luat un apartament mic, cu chirie, într-un oraș apropiat. Muncea mult, dar seara era mereu acasă.
Larisa a început terapie. La început tăcea. Apoi, încet, încet, a început să zâmbească din nou. Să râdă. Să deseneze.
Într-o seară, stăteau toți trei pe canapea, mâncând clătite.
— Tati? — a întrebat Larisa.
— Da, puiule?
— Acum sunt în siguranță?
Emil a tras-o la piept.
— Da. Și o să fii mereu. Cât timp respir, nimeni nu-ți mai face rău.
Larisa a zâmbit. Un zâmbet adevărat. Iar în acel moment, Emil a știut că, deși pierduse o familie, își salvase copiii. Și asta era tot ce conta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.